Dupa aproape 6 ani (cred ca sunt 6 …nu pot si nici nu vreau
sa imi amintesc exact) am parte de-a doua intalnire cu camera de primiri urgente
de la spitalul judetean.
Spre deosebire de atunci, acum sunt
linistita, calma si asteptand…ce-o fi.
Plin de oameni bolnavi, unii speriati, altii mai calmi, unii
urland…altii implorand sa fie ajutati. Fiecare statea pe unde putea…pat, scaun,
in picioare…
Cred ca intr-o camera de urgenta gasesti tot ce e mai bun si
mai rau la un om. Toate starile. Toate emotiile. Sau dimpotriva, lipsa lor.
-
De cat timp aveti durerea toracica?
-
De peste o ora jumate!
-
Poftim? Si
atat ati asteptat…
Apoi tot felul de
comenzi…m-am trezit pe un pat cu perfuzii, conectata la un aparat…cred ekg
(doar nu s-a obosit nimeni sa imi spuna nimic), apoi mi-au luat analizele. Nu mi-au
gasit vena, evident…povestea vietii mele.
Si aud…
-
Rapid, o mutam la alt spital pt radiografie.
Radiografie? Ma intreb…oare de ce…dar nu pun nici o
intrebare. Vreau doar sa ma lase sa imi anunt prietena, sa imi iau poseta,
telefonul de la ea si sa o trimit acasa. Nu are sens sa mai stea. Dar nu mi se
permite…ma trimit deja la alt spital. Si apoi sunt adusa inapoi.
-
Nu i-ai
luat toate analizele, aud medicul urland catre alt asistent.
oops… deci sange, din nou…yak mi-au
spart vena…alta evident.
-
Din nou cu doamna la ekg… aud medicul tipand catre o asistenta si pricep ca e
vorba despre mine.
Ekg? Din nou?
Ciudat, nu ma obosesc sa pun nici o intrebare. As vrea sa
stiu ce am totusi, dar…privesc pur si simplu ce (mi) se intampla.
Ma intreaba totusi medicul ceva dar nu inteleg ce. De altfel
sunt foarte ametita si vorbesc cu greu. Mi se explica fara sa intreb ca mi s-au
administrat calmante si nu mai inteleg ce si din acest motiv sunt ametita si
mi-e somn.
Si iarasi perfuzii.
Peste o vreme, vine o tanti, vad ca scrie pe ecusonul ei medic
rezistent si imi spune:
-
Ia-ti
perfuzia in mana si du-te la baie. Pt analiza de urina.
Usa de la baie nu se inchidea. Ma
uit sa vad daca o pot bloca cu ceva dar…ghinion. In plus, nu reuseam sa imi
deschid cu o singura mana cureaua de la blugi…sa pot sa…
Cred ca in alt context mi-as fi smuls branula…mi se rupea de
perfuzie…acum eram asa de ametita …nu
imi pasa ca puteam sa fac pe mine in loc
de in borcan, ca nu reuseam sa imi desfac cureaua, ca ma puteau vedea toti cei
de acolo daca cineva deschidea usa. Umilitor dar ce mai conteaza…
Vine medicul si imi spune:
-
Te vom baga din nou la ekg.
Mi se pare asa o prostie. Este pentru a treia oara. Dar nu zic nimic.
Pentru ca, pe de alta parte, durerea persista. Iar ei nu pricep de ce.
Dupa vreo 6 ore plec acasa. Mi se da un tratament, mi se
inmaneaza analizele, ecografia, radiografia si nu mai stiu ce…multe foi care mie nu
imi spun nimic, iar medicul imi repeta ca trebuie sa ma intorc de urgenta daca
revine durerea.
Ma uit la medic si imi
dau seama ca nu o sa ma intorc.
Zambesc in schimb politicos si plec.
Reintoarcerea in camera de primiri urgente a reinviat temerile
mele. Fricile mele. Umilinta. Spaima.
Acum circa sase ani…in camera de urgenta a aceluiasi spital…un
medic ma intreba:
-
Cum te numesti?
-
………
(ma
pregatesc sa raspund si imi dau seama ca …nu stiu cum ma cheama).
Va urma. Dar nu pot
acum. Acum sunt ametita…de la atatea pastile. In plus acum nu am curajul. Nu vreau
sa imi amintesc.
