Si vine din nou ianuarie...

Mi-e dor de ea. Ma gandesc la ea si totusi  cand sa imi amintesc de ea, de noi… ma lovesc de un zid si e tare inalt si de nepatruns. Eu l-am construit asa, ca sa nu mai sangereze ranile pentru ca nu stiu cu ce sa le mai pansez. Si nu, nu vreau sa dau zidul jos. Sunt mult prea lasa sa o fac. De altfel nici nu mai stiu cum sa o fac.

In ianuarie sunt …habar nu am cati ani de cand am pierdut-o. Nu vreau sa stiu cati ani. In cat ianuarie…nici asta nu imi amintesc. Nu vreau sa imi amintesc.
Era duminica. Si de la ora 5 dimineata pana la ora 12 si ceva, am tinut-o de mana, am plans si m-am rugat sa nu plece. Oricum a stat mai mult decat cica trebuia conform medicilor, dar a fost generoasa si puternica, nu a vrut sa imi “lege” sarbatorile de plecarea ei.

I-am facut plecarea atat de grea in dimineata aceea. Atat de grea. Incat intr-un moment in care a devenit lucida din nou mi-a spus “Gata” si am intrebat “Ce gata, sa nu mai plang?” Si mi-a raspuns ca da.
Ciudat, am tacut brusc, in miimea aia de secunda. Mi-au inghetat lacrimile, sufletul, mintea …in miimea aia de secunda. Si asa am ramas. "Inghetata".

Cred ca “inghetul” a fost metoda mea de supravietuire si, in acelasi timp, condamnarea mea. La 6 luni dupa ce a plecat, mergand acasa la ai mei am intrebat unde e, ce face?....nu intelesesem de ce nu mi-a iesit in intampinare.
Si le-am vazut expresia pe fata, erau ingroziti si… mi-am amintit ca ea nu mai e. Si in secunda urmatoare mi-am propus sa uit asta, sa o uit, sa ma uit. Si am reusit.

Nu am putut sa ii spun cat o iubesc…eu nu prea stiam (stiu) cum e cu “sufletul care spune ce simte”.
I-a spus mama mea ce simteam si au ras amandoua… ca eu seman cu tatal meu, fiul ei…ca atare nu prea stiu sa zic din astea. Oricum banuiesc ca stia…desi uneori nu e suficient sa stii ca esti iubit(a), mai ales cand anumite fapte nu dovedesc asta, mai ales cand orgoliul si faptul ca ai dreptate sunt mult mai importante decat rana pe care o provoci persoanei pe care o iubesti. I-a spus mamei ca are sufletul negru, pt ca nu va putea sa imi fie alaturi intr-un anumit moment important. Din pacate ce nu stia, este ca fie daca va veni, fie daca nu, fara ea acolo, nu ii mai inteleg f bine rostul.

Nepoatei tale ii este tare dor de tine. Nepoatei tale ii este tare greu. Nepoatei tale ii lipseste sa se simta perfecta, chiar daca nu e. Dar evident ca tu asa considerai. Ca eram perfecta. Erai in spital, nu erai ok deloc si stiai ca eu trebuia sa ma pregatesc sa merg la o nunta … si mi-ai spus “sa te gandesti ca eu sunt acolo si te conduc ca de obicei pana la usa si ma uit dupa tine sa vad cat esti de frumoasa”. Uite ca asta mi-am amintit…vezi, in ciuda zidului, mi-am amintit.Si mai incerc uneori sa ma gandesc la asta, ca esti acolo, dar…parca nu te mai vad.

As vrea sa ma ierti pentru tot. Si sunt atatea. Chiar prea multe…Dar stiu ca tu ma ierti, ca ai facut-o demult deja…pai cum sa nu o faci, doar ai fost singura din familie care ti-ai dorit sa fiu…fata. Si apoi in ciuda greselilor mele, te-am tinut de mana pana la capat. Nepoata ta a fost acolo, pana la capat. Asa cum, de altfel, si trebuia.

O zi: doua curse. Una cu start si finish - alta cu finish inainte de start

Ieri m-a sunat antrenorul sa imi spuna ca azi voi participa la un concurs. Ce concurs? Ma enerveaza simpla informare. Trag concluzia ca e un pic nebun. Eu la concurs? No way!!!

Azi vb din nou. E un cross nocturn prin oras pe 3 km. Aduc argumentul cu raceala (reala care ma bantuie de cateva zile), argument neconvingator insa chiar si pentru mine. Oricum ideea de concurs in sine (mai ales concurs de alergat) NU are treaba cu mine, ca atare incerc sa explic acest lucru. Insa ma lovesc de o ignorare completa a spuselor mele si verdictul  este ca ma asteapta, pt ca oricum nu am altceva mai bun de facut. Ma enerveaza ca mi se impune si ca presupune ca imi stie programul si prioritatile asa ca ramane sa ma mai gandesc si sa vorbim mai tarziu. Iar mai tarziu imi spune ca daca totusi nu vreau, atunci sa nu vin. A, deci am o optiune…ok.

Cumva ma surprind si pe mine ca nu imi displace totusi ideea de a ma duce si renunt la incapatanarea neproductiva si idioata care ma caracterizeaza de prea multe ori.

Acolo muuuulta lume. Asta ma blocheaza. Unii “alergatori de secole”, altii cica de calibrul meu.
Muulta lume, ma panichez …eu am devenit de cam muuulta vreme antisociala, dar incerc sa remediez asta.

Am emotii. NU pt ca am pretentia de a ma clasifica pe vreun loc, dar nu vreau sa DEZAMAGESC (sau sa ma aflu intr-un concurs in care nu am ce cauta). Vreau sa fug acasa. Incerc sa fac asta. Dar sunt admonestata si ce ma opreste este ca …chiar as fi penibila. Ca atare renunt la idee. Apoi imi vine sa imi iau in brate antrenorul …ca si copiii care fug la mama cand au o problema, dar nici asta nu e o optiune…pentru ca tot penibila as fi.

Se da startul. Pornesc si eu totusi. Nr de pe tricou: 2096. Unii sunt muuult in fata mea. Abia ii mai vad. Banuiesc ca sunt cei din categoria “alergatori de secole”.  Eu inaintez totusi chiar ok si mai depasesc cativa concurenti din fata mea. Aud o data un “hai A” si recunosc vocea antrenorului meu. M-a facut sa zambesc si mi-a dat forta. M-a insotit de pe bicicleta tot drumul.

Dar am cateva momente pe traseu in care simt ca nu mai pot. Raceala isi spune totusi cuvantul. Dar nu asta ma incetineste cel mai tare, ci altceva…imi amintesc ce ma doare, azi intr-o secunda am aflat indirect si intamplator ca eu nu am avut niciodata nici cea mai mica sansa… asa ca sa lupt nu isi mai are sensul (nu ca as fi stiut cum, dar vroiam sa invat). Dar am pierdut inainte de a incepe.
Oricum nu e nimeni vinovat, doar eu.

Brusc nu mai am stare si vointa si putere sa ma focusez pe concurs. Am o secunda in care vreau sa ma opresc. Dar totusi nu o fac. Cursa asta trebuie sa o termin. Indiferent cum.
Si gasesc putere chiar sa mai depasesc cativa alergatori din fata mea.

Si termin cursa. 18min 17sec arata ceasul meu. Dar am facut chiar mai putin pentru ca l-am pornit inainte de linia de start. Antrenorul imi pusese un target de 21 de min. Iar eu am scos mai putin.
Si imi atrage atentia ca mai mult de jumatate din concurenti inca nu au sosit la finish.

Ma bucur. Chiar a fost o reusita pentru mine.
Plec totusi repede spre casa. Chiar inainte sa soseasca toti concurentii la finish.

Cursa mea  s-a terminat. Cea de cross cu start si finish. Cealalta inainte de start.

 

Inapoi la Camera de Urgenta

Dupa aproape 6 ani (cred ca sunt 6 …nu pot si nici nu vreau sa imi amintesc exact) am parte de-a doua intalnire cu camera de primiri urgente de la spitalul judetean.

Spre deosebire de atunci, acum sunt linistita, calma si asteptand…ce-o fi.

Plin de oameni bolnavi, unii speriati, altii mai calmi, unii urland…altii implorand sa fie ajutati. Fiecare statea pe unde putea…pat, scaun, in picioare…

Cred ca intr-o camera de urgenta gasesti tot ce e mai bun si mai rau la un om. Toate starile. Toate emotiile. Sau dimpotriva, lipsa lor.

-          De cat timp aveti durerea toracica?

-          De peste o ora jumate!

-          Poftim?  Si atat ati asteptat…

Apoi tot felul  de comenzi…m-am trezit pe un pat cu perfuzii, conectata la un aparat…cred ekg (doar nu s-a obosit nimeni sa imi spuna nimic), apoi mi-au luat analizele. Nu mi-au gasit vena, evident…povestea vietii mele.

Si aud…

-          Rapid, o mutam la alt spital pt radiografie.

Radiografie? Ma intreb…oare de ce…dar nu pun nici o intrebare. Vreau doar sa ma lase sa imi anunt prietena, sa imi iau poseta, telefonul de la ea si sa o trimit acasa. Nu are sens sa mai stea. Dar nu mi se permite…ma trimit deja la alt spital. Si apoi sunt adusa inapoi.

-           Nu i-ai luat toate analizele, aud medicul urland catre alt asistent.

oops… deci sange, din nou…yak mi-au spart vena…alta evident.

-          Din nou cu doamna la ekg…  aud medicul tipand catre o asistenta si pricep ca e vorba despre mine.

Ekg? Din nou?

Ciudat, nu ma obosesc sa pun nici o intrebare. As vrea sa stiu ce am totusi, dar…privesc pur si simplu ce (mi) se intampla.

Ma intreaba totusi medicul ceva dar nu inteleg ce. De altfel sunt foarte ametita si vorbesc cu greu. Mi se explica fara sa intreb ca mi s-au administrat calmante si nu mai inteleg ce si din acest motiv sunt ametita si mi-e somn.

Si iarasi perfuzii.

Peste o vreme, vine o tanti, vad ca scrie pe ecusonul ei medic rezistent si imi spune:

-           Ia-ti perfuzia in mana si du-te la baie. Pt analiza de urina.

Usa de la baie nu se inchidea. Ma uit sa vad daca o pot bloca cu ceva dar…ghinion. In plus, nu reuseam sa imi deschid cu o singura mana cureaua de la blugi…sa pot sa…

Cred ca in alt context mi-as fi smuls branula…mi se rupea de perfuzie…acum eram  asa de ametita …nu imi pasa ca puteam sa fac pe mine  in loc de in borcan, ca nu reuseam sa imi desfac cureaua, ca ma puteau vedea toti cei de acolo daca cineva deschidea usa.  Umilitor dar ce mai conteaza…

Vine medicul si imi spune:

-          Te vom baga din nou la ekg.

Mi se pare asa o prostie. Este pentru a treia oara. Dar nu zic nimic. Pentru ca, pe de alta parte, durerea persista. Iar ei nu pricep de ce.

 

Dupa vreo 6 ore plec acasa. Mi se da un tratament, mi se inmaneaza analizele, ecografia, radiografia si nu mai stiu ce…multe foi care mie nu imi spun nimic, iar medicul imi repeta ca trebuie sa ma intorc de urgenta daca revine durerea.

 Ma uit la medic si imi dau seama ca nu o sa ma intorc.

Zambesc in schimb politicos si plec.

 

 

Reintoarcerea in camera de primiri urgente a reinviat temerile mele. Fricile mele. Umilinta. Spaima.

Acum circa sase ani…in camera de urgenta a aceluiasi spital…un medic ma intreba:

-           Cum te numesti?

-          ………

(ma pregatesc sa raspund si imi dau seama ca …nu stiu cum ma cheama).

 Va urma. Dar nu pot acum. Acum sunt ametita…de la atatea pastile. In plus acum nu am curajul. Nu vreau sa imi amintesc.