Joia trecuta am pus capat unei relatii de amicitie (urasc cuvantul asta, dar parca cuvantul prietenie nu mi se pare o.k. folosit aici...).
Da, uneori mai facem greseala (sau nu) sa legam prietenii cu colegii de la job.
E adevarat ca in urma izbucnirii mele, m-a sunat apoi de cinspe mii de ori, mi-a dat sms-uri .... am refuzat sa vorbesc si sa raspund sms-urilor.
M-am simtit personajul negativ, e adevarat, pentru ca un om se ruga de mine sa discutam, un om la care am tinut.
Dar am refuzat orice dialog. Evident ca ne-am reintalnit la job luni si evident ca am stat de vorba, dar despre job …atat. Pentru ca asa am decis eu.
Nu ma simt bine in urma deciziei. Dar uneori asa reactionez ... la un moment dat ... nu mai pot. Si cand nu mai pot, nu mai pot. Nici macar explicatii nu mai dau, nici macar...
Nimic. Din nou, nu cred ca e bine asa. Dar asta e. Asa sunt eu.
Pierd poate. Dar asta e.
Nu am luat decizia din senin si nici macar nu mi-a facut ceva acum de neiertat, ci s-au adunat destule... si brusc... gata.
Poate daca le-as fi discutat la timpul lor, poate.
Dar uneori structura asta a mea blestemata refuza sa comunice. De ce?
Nu am raspuns. Sau poate am, dar sunt prea obosita si oricum, atata timp cat nu ma voi schimba, explicatiile nu isi au rostul.
Din pacate, simt ca voi mai inchide niste usi. Nu stiu daca au fost vreodata intr-adevar deschise, asa ca, la urma urmei, ce mai conteaza, desi mint, pentru ca... pentru ca ... doare. Situatia e foarte diferita de prima de care mentionam. Incerc acum sa inchid o usa si sa imi gasesc argumente pentru asta ... si de partea cealalta parca intr-un mod ciudat, inexplicabil, fara sa stie ce si cum... s-a decis sa imi faca “munca” grea. Ironia sortii. Ca sa fiu sincera, cred ca imi si doresc sa imi faca “munca” imposibila.
In plus, asa o saptamana grea urmeaza la job. Si asa de urata. De-abia astept sa treaca.
P.S. Am inceput tratamentul. De fapt de 2 saptamani.
Sper ca va functiona. Daca nu...
Sper totusi. Si apoi nu mai sper.
In fine, voi vedea... astept si vad...oricum nu mai am nimic de pierdut.
Medicul recomanda si concediu. Doar ca eu nu sunt de acord. Inca mai pot. Inca.
Veșnic pe ordinea de zi a românilor NESIMȚIREA
Acum 11 ani
io-s?
RăspundețiȘtergereacum vad ca m-ai intrebat si pe blog. io-s? io-s? ti-am raspuns deja azi, asa ca stii.
RăspundețiȘtergeredar chiar ca ai fost perseverent ca nu te-ai lasat pana nu ai aflat.
cand nu ti-am raspuns prima data la intrebare(cand mi-ai trantit de fapt intrebarea la telefon),eram convinsa ca vei renunta sa intrebi.
ei, uite ca m-am inselat.
si se pare ca neuronii mei (urasc sa recunosc, dar asta e) nici nu au functionat cand am facut postarea, pentru ca nu ma gandeam, dar absolut deloc, ca te vei gandi ca esti tu.
si daca am fost atat de idioata sa nu ma gandesc la asta, cum dracu sa mai neg, cand m-ai tot intrebat, ca eram penibila. motivele pt care tu ai banuit ca esti tu si ...cele reale insa ...astea chiar ca nu coincid.
mai multe insa discutam fata in fata...candva, in acest secol (depinde cat de incapatanat, orgolios, perseverent, etc etc e fiecare dintre noi).