Toamna...la Prislop inseamna speranta. Doamne ajuta!

Weekend. Sambata. Plecam cu masina spre Tara Hategului. Intotdeauna mi-a placut zona. Din pacate am strabatut-o de fiecare data rapid, facand doar cate un scurt popas functie de interesele fiecaruia.:D

Sambata am simtit nevoia sa ma indrept spre acea zona. Din pacate ploaia ne-a mai stricat din planuri.
Incantatoare locuri. Cred ca in putine parti toamna ”arata” asa frumos. Desi nascuta in septembrie, nu sunt un fan al anotimpului si nici nu imi creaza o stare o.k.
Dar aici ma simt intotdeauna bine. Aici iubesc toamna. Aici toamna arata vesela, colorata. Aici toamna are speranta.

Ne-am oprit la Prislop. O manastire situata la 13 km de Hateg, “rasarita” intr-un cadru natural deosebit.
Am mai fost de cateva ori aici, ultima data acum cativa ani buni. Aveam nevoie de linistea pe care am simtit-o aici, de increderea si puterea dupa care tanjesc pentru a infrunta lunile ce vor urma.

Din pacate pentru mine, era plin de autocare, masini, foarte multa lume. Nu m-am asteptat la asta. Se pare ca si acest colt de lume, atat de nepamantesc, a fost invadat. In plus, pana si in aceasta manastire a patruns spiritul antreprenorial. Ca atare, trag cateva injuraturi...doar e mediul propice, nu?! Dar cu toate astea…. o sa revenim sau eu voi reveni, dar nu in weekend….ci intr-o zi de lucru cand sper ca vom fi putini cei care vom bantui pe acolo. Si sper ca o sa regasesc acea stare pe care am trait-o aici acum multi ani, acea liniste si chiar siguranta ca o sa stiu sa aleg drumul in viata in acord cu sufletul meu.

Prislop. Deloc o manastire spectaculoasa, dar cu un farmec aparte. O biserica mica, intima, veche de vreo 500 de ani, din piatra.
De la biserica porneste un drum catre deal care duce catre o pestera (grota) sapata in stanca de un calugar, Ioan de la Prislop. In drumul spre grota, treci pe langa cimitirul unde e ingropat si Arsenie Boca. Foarte ciudat acest cimitir…de fapt e imposibil sa il privesti ca pe un cimitir, ci pentru mine e o oaza de pace, liniste, impacare.
Drumul catre grota e ingrozitor de anevoios si ma intreb cum poate fi parcurs iarna sau mai degraba cum a putut fi parcurs acum cativa zeci de ani cand nu exista bara de sustinere.

La intoarcerea din grota, eu sunt usor iritata ca ploua si de fapt, nu asta era problema ci ca era prea multa lume la manastire. Sunt de-a dreptul ciufuta si insuportabila pentru tovarasii de drum, ce sa fac daca ei nu inteleg ca eu speram sa fim singuri pe acolo.
In plus, zaresc un calugar batran sprijinindu-se de un tanar si de o carje si ma gandesc: asta e nebun, unde se duce, sper ca nu catre grota, nu vede ce greu e drumul, de ce nu poate sta la el in chilie. In fine, ii arunc o privire fugara , insa nu ii pot sustine privirea si ma uit in alta parte. Numai ca il aud cand trece pe langa noi spunand Doamne ajuta. Asa ca ma intorc din nou spre el, la fel de iritata, insa ii intalnesc privirea atat de blanda si mai ales senina, privire insa care ma fixa. Ma trezesc raspunzandu-i Doamne ajuta, iar tonul meu era unul calm si culmea, chiar bland. Parca eram iritata si ma enervase. M-a infrant insa cu privirea. Asa mi-as fi dorit sa prind intr-o poza acea privire.