Tatal fiicei lui!

obosita si fara chef de nimic....iritata...si e asa cald...dar tot simt nevoia sa scriu ceva...nu atatea pe cate mi-as dori sau ar merita, dar azi sufletul meu nu se poate deschide mai mult.

59 !...atatia ani face tatal meu maine.
si am ales sa ii spun pe blog...acolo unde nu va citi ... cat de mult il iubesc.
eu nu stiu sa spun te iubesc. mi-e usor sa scriu, mai ales cand cel caruia ii adresez aceste cuvinte nu le va citi.

iar de 33 de ani in viata lui sunt eu. si da, sunt fata lui tata.....eu, extrem de dificila, plina de angoase, nemultumiri, vesnic critica....

iubire neconditionata cred ca are fiecare parinte pentru copilul lui. si mama mea ma iubeste la fel...neconditionat, sunt sigura de asta, dar totusi ....tatal meu ma iubeste altfel, nu stiu cum e acest altfel.....e, nu stiu sau poate ca stiu....in concluzie insa, e tatal fiicei lui :)...

Pentru ca nu a trebuit sa imi zdrobesc creierii in adolescenta sa gasesc minciuna potrivita pt. tot felul de prostioare, ii multumesc.

Pentru discretia cu care a stiut sa imi intre in viata, dar doar atat cat a simtit ca doresc, ii multumesc.
Acum cateva zile m-a intrebat daca am blog, pentru ca a auzit un prieten spunandu-mi ca mai asteapta ceva postari de la mine...si i-am raspuns ca da. M-a intrebat "pot sa citesc?" si am raspuns ca "nu", si a fost suficient....

Pentru increderea oarba in mine, atunci cand spun ceva, indiferent de ce spune restu lumii ca am facut, ii multumesc. Si da, nu l-am mintit, si asta tot lui i se datoreaza, nu e o calitate a mea...cred ca mi-a inoculat de mica chestia asta cu minciuna, ca nu e k...uneori mai glumesc si ii spun ca mi-a setat cumva creierul ca sa ma tina sub control :).

Pentru "tu ramai fata mea indifent de ce vei face, ce prostie si grozavie ... vreau doar sa imi spui, ca sa fiu acolo sa te ajut", ii multumesc.

Pentru rabdarea si calmul infinit cu fiica lui care urla, tipa si isi descarca pe el toate frustrarile, ii multumesc.

Pentru delicatetea cu care nu ii raspunde fiicei lui atunci cand aceasta ii reproseaza nereusitele ei ca pe o consecinta a unei educatii de fraiera.....educatie presarata cu verbe gen ajuta, intelege, ai rabdare...etc etc etc, ii multumesc.

Pentru scuza pe care o gaseste lipsei mele de rabdare...saracu, m-a rugat sa il ajut sa invete sa opereze pe comp (ca avea nevoie la job) ...dar vai , Doamne cum sa am eu rabdare...asa ca a invatat singur, ii multumesc.

Si mai ales pentru tacerea cu care raspunde rautatilor mele, cand sunt trista si nu imi gasesc drumul si il acuz ca fiind singurul copil, sunt obligata sa traiesc. Pentru faptul ca durerea acestor cuvinte ii sfasie sufletul dar are puterea de a nu-mi spune asta, ci ca eu voi fi o.k. si mai pot si voi reusi si... si... si... si...eu, din nou eu...eu, cea mai importanta!!!! ...ii multumesc.

Dar cel mai important lucru  - atunci cand sunt cel mai jos, sunt in rahat si atunci cand asta se intampla ca urmare a unor actiuni "inteligente" de-ale mele, m-a ridicat, discret, subtil, dar cu asa o forta. Si fara reprosuri, fara "ti-am spus", fara "ai gresit", pentru ca stie ca stiu ca am gresit, pentru ca stie ca asta ma macina cel mai tare si trebuie sa ma salveze si de mine. Pentru ca atunci ma salveaza de toti si toate (chiar si de mama mea :), exagerez un pic) , dar mai ales de mine si asta e cel mai important.
Pentru ca imi da forta sa ma pot privi in oglinda si sa stiu ca mai pot, inca mai pot si sa imi asum greselile....ii multumesc.

Pentru ca un simplu 'ceau' auzit la telefon ii este suficient ca sa stie daca e cazul de a purta o conversatie lunga sau doar ai grija!, sa manci! vb maine! si apoi repede, scurt, o mai si "antreneaza":) pe mami ca sa stie cat si cate sa ma intrebe, sa vorbeasca etc etc.... asa ca ii multumesc.

Pentru ca stiu ca stie, ca in ciuda firii mele si a modului meu de manifestare, il iubesc enorm...chiar daca nu stiu sa o spun, si pentru asta ii multumesc.

Dupa ce am enumerat toate lucrurile de mai sus, imi dau seama ca...doar fizic cred ca semanam....desi, dincolo de firea mea mai rebela si dificila si angoase si urlete....se ascunde sufletul tatalui meu. Si chiar daca in aceasta idioata lume si conjuctura in care ma aflu, asta nu ma va ajuta....chiar nu cred ca e rau deloc.

Si da, sunt fiica tatalui meu, iar el tatal fiicei lui....cam nasol pentru el, dar ce bine pentru mine!

Iar acum imi doresc ca peste vreo 40 de ani sa ii dedic alta postare pe blog, iar el sa fie aici si sa o poata citi. Promit atunci sa il las sa o citeasca.:)