Mi-e greu sa o spun...dar mi-e dor de...ei!

E o zi de noiembrie urata. Ceata. Frig. OOps…e déjà 12. Iar eu am atat de mult de lucru si nu fac nimic. Ma uit la laptop...si atat. Nu pot. Nu am stare. Nu ma pot mobiliza, motiva, concentra etc etc etc… Ma doare si capul ingrozitor. Acum mi-as dori sa fiu impreuna cu prietenii mei, sa stam de vorba despre orice si nimic, sa bem ceva.....sa radem...sa depanam amintiri. Prietenii mei...atat de dragi, de care m-am indepartat, de care nu mai stiu mare lucru.

Acum gandul mi-a fugit la Adita. Mi-e dor de Adita....imi lipseste optimismul, energia emanata de Adita si ...perfectul simplu. Un om atat de special. Mi-e dor de Adita si de puterea pe care mi-o dadea. Mi-e dor de Adita...mi-e dor sa imi spuna ca eu sunt om vesel, puternic, sociabil. Si ca nu ii pasa ca altii mi-au pus o eticheta de pesimista, sceptica, trista.....ca asta e doar o stare generata de motive obiective...dar doar o stare trecatoare.
Mi-e dor de Anca. De omul care tace, tace, tace si observa....si cand in sfarsit, iti da replica, ti-ai dori sa nu o faca....ca na, cam are dreptate si nu prea ai cum sa ripostezi.
Mi-e dor de Magda, de rasul ei. Si de toate “nimicurile” pe care le discutam.
Mi-e dor de Silvi. Care mi-a dat de inteles, dar intr-un mod ffff subtil, ca sunt ingrozitor de dificila, dar na, el ma “suporta”, pentru ca a ghicit si omul introvertit si sensibil dincolo de mofturi, carcoteli si ironii.
Mi-e dor de Miri. Mama ranitilor. Omul care intotdeauna are grija de toata lumea. Omul care de ziua ei, a trebuit sa ma sune de cinspe mii de ori sa se asigure ca mi-am luat paracetamolul si am baut ceaiul si nu mai am febra asa de mare, dar daca totusi mi-e rau trebuie sa o sun, dar sa o asigur ca voi suna...oricum s-a asigurat singura de starea in care ma aflam...sunandu-ma de cinspe mii de ori, asa cum spuneam. Sunandu-ma pentru ca de vazut nu m-a vazut de 2 ani cred, din vina mea, evident.
Mi-e dor de Ramona, colega mea de camera la camin. Timp de 3 ani am impartit aceeasi camera si “o viata”.

Mi-e dor de ...... de multi din gasca mea din facultate. Ma rog, poate nu chiar asa de multi, dar de inca cativa.:)
Mi-e dor de ei...pentru ca asa am decis eu. Pentru ca spatiul si timpul eu l-am pus intre noi. Eu am creat scuze si motive si argumente bine ticluite....eu am plecat, eu m-am izolat, eu....De ce ? Poate ca voi spune de ce, dar acum nu am puterea si nici nu vreau sa recunosc…. Oricum, mi-e dor de ei.

Declaratie de dragoste

“Sunt un pic trista si suparata si .... vreau sa imi treaca”. “Te pup pe frunte.” Si a venit spre mine, brusc ochisorii lui ‘accesorizati’ cu cele mai frumoase gene din lume au devenit un pic tristi .....din cauza mea, fara sa vreau i-am imprumutat un pic din starea mea. Apoi si-a intins mainile catre mine, m-a pupat si mi-a spus “Te iubeste, te iubeste”.
Nu imi vorbea de cineva care ma iubeste, ci de el....numai ca asa se exprima uneori, vorbeste despre el la persoana a treia. Si brusc m-am topit, mi s-a inseninat fata … si sufletul. Iar nenea a inceput sa tipe fericit si sa sara intr-un picior “Gata, a trecut.....a trecut.” Sigur ca a trecut. Nici nu mai stiam de ce eram suparata. Poate ca nici nu mai conta. Sau daca mai eram suparata, de data asta era pentru ca l-am intristat pe el.
Si acum o sa imprumut si eu un pic din limbajul lui si voi vorbi despre mine la persoana a treia. “Si ea te iubeste. Si isi va aminti aceste secunde....toata viata.” E mai usor sa vorbesti la persoana a treia despre tine. Multumesc Robert si pentru acest mic secret.

A, am uitat sa vi-l prezint. Se numeste Robert Cristian Meterez. Are 5 ani. E frumos, introvertit, sensibil .... si are cele mai frumoase gene din lume...am mai spus asta, dar nu conteaza. Genele le-a mostenit de la mama lui. Prietena mea ...din copilarie. Eu vroiam sa mentionez de cati ani suntem prietene, dar ei nu ii place...asa ca voi spune asa cum ii place ei “douzaceci si...stim noi”.
La un moment dat am fost intrebata cum de sunt asa atasata de Robert, cum de il iubesc atat, cum de am atata rabdare, etc etc etc..... Habar nu am sa raspund la aceste intrebari. Nu am nici un fel de motivatie. Nu am nici un fel de argument. Habar nu am. Poate pentru ca e copilul Ramonei, poate pentru ca e asa introvertit, poate dintr-un motiv egoist si anume ca imi daruieste multa bucurie…nu stiu. Habar nu am. Cred ca sunt toate aceste motive si altele un milion. Si peste astea, inca unul....pe care nu il voi ghici nici macar eu ... niciodata. Si sincer, nici nu ma intereseaza.

Bye, Manu….mi-a facut placere!...drum bun!

Prin toamna anului 2007 mai cautam un om la marketing. Si eram cam satula de recrutari si de persoane impuse. Si intr-o zi ...m-am intalnit pe hol cu Manuela, iar ea imi zice mai in gluma, mai cu repros: “pe mine de ce nu m-ai luat?” Initial nu intelesesem despre ce e vorba. Apoi mi-am dat seama ca a facut aluzie la fosta ei colega de la vanzari care acum facea parte din departamentul de marketing. De ce am ales-o pe colega ei si pe ea nu? Lucrurile nu au stat chiar asa, dar nu vreau sa vorbesc acum despre asta.
Sincer, m-a mirat ca isi doreste sa vina la marketing. Nici nu stiam prea multe despre ea. Am simtit ca este o persoana puternica, responsabila, fff. serioasa, inteligenta – mi se pare un pic ridicol sa insir calitati, dar de data asta, ele chiar exista...nu sunt clisee.. Nu am puteri paranormale :D, dar asta am simtit legat de Manu cred ca de cum am vazut-o.
Si nu stiu cum de spiritul critic al zodiei mele (omniprezent) nu si-a spus deloc cuvantul in cazul ei...sincer ma mir. :D In fine...dupa lupte seculare cu managerul de divizie, cu rugaminti, amenintari, tactici de convingere, strategii de lupta :D, in primavara anului 2008 pe Manu am reusit sa o aduc in departament. Cred ca am facut o miscare inteligenta. Cred ca nu m-am inselat. De fapt, nu cred. Stiu ca nu m-am inselat. Acum, daca nu observati, va spun eu, in afara de a o lauda pe Manu, imi laud si calitatile mele de manager :D…stiu sa imi aleg oamenii….e adevarat ca nu intotdeauna, dar na…
Bossul meu imi zicea ceva legat de asteptarile pe care mi le setez vis-a-vis de oameni...adica uneori astept prea mult. Sau ma atasez de oameni si poate nu mai sunt obiectiva. Poate. Cred insa ca nu gresesc asteptand mult de la unii oameni. Si nici atasandu-ma. Cred ca sunt oameni de care merita sa te atasezi. Acum daca mai si gresesti, asta e.
Intr-un mediu extrem de stresant, cu taskuri si proiecte venite ca pe banda rulanta, cu multe “chestii” mai degraba demotivante decat motivante, s-a adaptat rapid, iar daca au mai fost momente mai putin usoare...le-a trecut singura sau, sper eu, cu ajutorul meu. Poate ca am fost putin suparata cand am aflat decizia ei de a pleca. Nu suparata ca a hotarat sa plece, pentru ca o inteleg foarte bine. Poate ca as fi vrut sa ma anunte mai din timp....doar asa ca sa stiu si sa imi prioritizez altfel proiectele. Cred ca ce m-a mahnit de fapt, a fost ca nu a avut incredere in mine sa imi spuna. Pt ca nu as fi incercat sa gasesc o solutie de back-up pana nu era luata decizia finala de ea. In fine, asta nu mai are relevanta acum.
Si acum ma adresez tie, Manu: Manu, am facut precizarea de mai sus, pentru ca am inteles ca erai suparata ca eu nu vorbesc cu tine. Nu s-a pus problema asa...am avut nevoie de un moment sa “diger” vestea. Iti doresc succes la noul job. Sunt sigura ca vei avea succes. Vezi ca trebuie sa imi promiti ca ma tii la curent cu reusitele tale. Si cu momentele grele. Altfel chiar ma supar. Sper sa iti foloseasca ceva din cunostintele invatate aici, din termenele foarte stranse impuse pentru realizarea taskurilor....in fine...tot ce ai facut aici. Stiu sigur ca asta m-ar bucura. Eu sunt sigura ca nu regret ca mi-am facut asteptari mari legate de tine. Nu regret nici ca m-am atasat. Si cred ca am reusit sa imi pastrez si obiectivitatea. Ma rog, in proportie de 90%. :D O sa imi fie dor de tine. Si nu doar de tine in calitate de brand manager. Bafta! Numai bine in viata! Ai grija de tine!

Asta voi fi eu, fara haine, fara chip, doar prin cuvinte. Punct