Si vine din nou ianuarie...

Mi-e dor de ea. Ma gandesc la ea si totusi  cand sa imi amintesc de ea, de noi… ma lovesc de un zid si e tare inalt si de nepatruns. Eu l-am construit asa, ca sa nu mai sangereze ranile pentru ca nu stiu cu ce sa le mai pansez. Si nu, nu vreau sa dau zidul jos. Sunt mult prea lasa sa o fac. De altfel nici nu mai stiu cum sa o fac.

In ianuarie sunt …habar nu am cati ani de cand am pierdut-o. Nu vreau sa stiu cati ani. In cat ianuarie…nici asta nu imi amintesc. Nu vreau sa imi amintesc.
Era duminica. Si de la ora 5 dimineata pana la ora 12 si ceva, am tinut-o de mana, am plans si m-am rugat sa nu plece. Oricum a stat mai mult decat cica trebuia conform medicilor, dar a fost generoasa si puternica, nu a vrut sa imi “lege” sarbatorile de plecarea ei.

I-am facut plecarea atat de grea in dimineata aceea. Atat de grea. Incat intr-un moment in care a devenit lucida din nou mi-a spus “Gata” si am intrebat “Ce gata, sa nu mai plang?” Si mi-a raspuns ca da.
Ciudat, am tacut brusc, in miimea aia de secunda. Mi-au inghetat lacrimile, sufletul, mintea …in miimea aia de secunda. Si asa am ramas. "Inghetata".

Cred ca “inghetul” a fost metoda mea de supravietuire si, in acelasi timp, condamnarea mea. La 6 luni dupa ce a plecat, mergand acasa la ai mei am intrebat unde e, ce face?....nu intelesesem de ce nu mi-a iesit in intampinare.
Si le-am vazut expresia pe fata, erau ingroziti si… mi-am amintit ca ea nu mai e. Si in secunda urmatoare mi-am propus sa uit asta, sa o uit, sa ma uit. Si am reusit.

Nu am putut sa ii spun cat o iubesc…eu nu prea stiam (stiu) cum e cu “sufletul care spune ce simte”.
I-a spus mama mea ce simteam si au ras amandoua… ca eu seman cu tatal meu, fiul ei…ca atare nu prea stiu sa zic din astea. Oricum banuiesc ca stia…desi uneori nu e suficient sa stii ca esti iubit(a), mai ales cand anumite fapte nu dovedesc asta, mai ales cand orgoliul si faptul ca ai dreptate sunt mult mai importante decat rana pe care o provoci persoanei pe care o iubesti. I-a spus mamei ca are sufletul negru, pt ca nu va putea sa imi fie alaturi intr-un anumit moment important. Din pacate ce nu stia, este ca fie daca va veni, fie daca nu, fara ea acolo, nu ii mai inteleg f bine rostul.

Nepoatei tale ii este tare dor de tine. Nepoatei tale ii este tare greu. Nepoatei tale ii lipseste sa se simta perfecta, chiar daca nu e. Dar evident ca tu asa considerai. Ca eram perfecta. Erai in spital, nu erai ok deloc si stiai ca eu trebuia sa ma pregatesc sa merg la o nunta … si mi-ai spus “sa te gandesti ca eu sunt acolo si te conduc ca de obicei pana la usa si ma uit dupa tine sa vad cat esti de frumoasa”. Uite ca asta mi-am amintit…vezi, in ciuda zidului, mi-am amintit.Si mai incerc uneori sa ma gandesc la asta, ca esti acolo, dar…parca nu te mai vad.

As vrea sa ma ierti pentru tot. Si sunt atatea. Chiar prea multe…Dar stiu ca tu ma ierti, ca ai facut-o demult deja…pai cum sa nu o faci, doar ai fost singura din familie care ti-ai dorit sa fiu…fata. Si apoi in ciuda greselilor mele, te-am tinut de mana pana la capat. Nepoata ta a fost acolo, pana la capat. Asa cum, de altfel, si trebuia.

O zi: doua curse. Una cu start si finish - alta cu finish inainte de start

Ieri m-a sunat antrenorul sa imi spuna ca azi voi participa la un concurs. Ce concurs? Ma enerveaza simpla informare. Trag concluzia ca e un pic nebun. Eu la concurs? No way!!!

Azi vb din nou. E un cross nocturn prin oras pe 3 km. Aduc argumentul cu raceala (reala care ma bantuie de cateva zile), argument neconvingator insa chiar si pentru mine. Oricum ideea de concurs in sine (mai ales concurs de alergat) NU are treaba cu mine, ca atare incerc sa explic acest lucru. Insa ma lovesc de o ignorare completa a spuselor mele si verdictul  este ca ma asteapta, pt ca oricum nu am altceva mai bun de facut. Ma enerveaza ca mi se impune si ca presupune ca imi stie programul si prioritatile asa ca ramane sa ma mai gandesc si sa vorbim mai tarziu. Iar mai tarziu imi spune ca daca totusi nu vreau, atunci sa nu vin. A, deci am o optiune…ok.

Cumva ma surprind si pe mine ca nu imi displace totusi ideea de a ma duce si renunt la incapatanarea neproductiva si idioata care ma caracterizeaza de prea multe ori.

Acolo muuuulta lume. Asta ma blocheaza. Unii “alergatori de secole”, altii cica de calibrul meu.
Muulta lume, ma panichez …eu am devenit de cam muuulta vreme antisociala, dar incerc sa remediez asta.

Am emotii. NU pt ca am pretentia de a ma clasifica pe vreun loc, dar nu vreau sa DEZAMAGESC (sau sa ma aflu intr-un concurs in care nu am ce cauta). Vreau sa fug acasa. Incerc sa fac asta. Dar sunt admonestata si ce ma opreste este ca …chiar as fi penibila. Ca atare renunt la idee. Apoi imi vine sa imi iau in brate antrenorul …ca si copiii care fug la mama cand au o problema, dar nici asta nu e o optiune…pentru ca tot penibila as fi.

Se da startul. Pornesc si eu totusi. Nr de pe tricou: 2096. Unii sunt muuult in fata mea. Abia ii mai vad. Banuiesc ca sunt cei din categoria “alergatori de secole”.  Eu inaintez totusi chiar ok si mai depasesc cativa concurenti din fata mea. Aud o data un “hai A” si recunosc vocea antrenorului meu. M-a facut sa zambesc si mi-a dat forta. M-a insotit de pe bicicleta tot drumul.

Dar am cateva momente pe traseu in care simt ca nu mai pot. Raceala isi spune totusi cuvantul. Dar nu asta ma incetineste cel mai tare, ci altceva…imi amintesc ce ma doare, azi intr-o secunda am aflat indirect si intamplator ca eu nu am avut niciodata nici cea mai mica sansa… asa ca sa lupt nu isi mai are sensul (nu ca as fi stiut cum, dar vroiam sa invat). Dar am pierdut inainte de a incepe.
Oricum nu e nimeni vinovat, doar eu.

Brusc nu mai am stare si vointa si putere sa ma focusez pe concurs. Am o secunda in care vreau sa ma opresc. Dar totusi nu o fac. Cursa asta trebuie sa o termin. Indiferent cum.
Si gasesc putere chiar sa mai depasesc cativa alergatori din fata mea.

Si termin cursa. 18min 17sec arata ceasul meu. Dar am facut chiar mai putin pentru ca l-am pornit inainte de linia de start. Antrenorul imi pusese un target de 21 de min. Iar eu am scos mai putin.
Si imi atrage atentia ca mai mult de jumatate din concurenti inca nu au sosit la finish.

Ma bucur. Chiar a fost o reusita pentru mine.
Plec totusi repede spre casa. Chiar inainte sa soseasca toti concurentii la finish.

Cursa mea  s-a terminat. Cea de cross cu start si finish. Cealalta inainte de start.

 

Inapoi la Camera de Urgenta

Dupa aproape 6 ani (cred ca sunt 6 …nu pot si nici nu vreau sa imi amintesc exact) am parte de-a doua intalnire cu camera de primiri urgente de la spitalul judetean.

Spre deosebire de atunci, acum sunt linistita, calma si asteptand…ce-o fi.

Plin de oameni bolnavi, unii speriati, altii mai calmi, unii urland…altii implorand sa fie ajutati. Fiecare statea pe unde putea…pat, scaun, in picioare…

Cred ca intr-o camera de urgenta gasesti tot ce e mai bun si mai rau la un om. Toate starile. Toate emotiile. Sau dimpotriva, lipsa lor.

-          De cat timp aveti durerea toracica?

-          De peste o ora jumate!

-          Poftim?  Si atat ati asteptat…

Apoi tot felul  de comenzi…m-am trezit pe un pat cu perfuzii, conectata la un aparat…cred ekg (doar nu s-a obosit nimeni sa imi spuna nimic), apoi mi-au luat analizele. Nu mi-au gasit vena, evident…povestea vietii mele.

Si aud…

-          Rapid, o mutam la alt spital pt radiografie.

Radiografie? Ma intreb…oare de ce…dar nu pun nici o intrebare. Vreau doar sa ma lase sa imi anunt prietena, sa imi iau poseta, telefonul de la ea si sa o trimit acasa. Nu are sens sa mai stea. Dar nu mi se permite…ma trimit deja la alt spital. Si apoi sunt adusa inapoi.

-           Nu i-ai luat toate analizele, aud medicul urland catre alt asistent.

oops… deci sange, din nou…yak mi-au spart vena…alta evident.

-          Din nou cu doamna la ekg…  aud medicul tipand catre o asistenta si pricep ca e vorba despre mine.

Ekg? Din nou?

Ciudat, nu ma obosesc sa pun nici o intrebare. As vrea sa stiu ce am totusi, dar…privesc pur si simplu ce (mi) se intampla.

Ma intreaba totusi medicul ceva dar nu inteleg ce. De altfel sunt foarte ametita si vorbesc cu greu. Mi se explica fara sa intreb ca mi s-au administrat calmante si nu mai inteleg ce si din acest motiv sunt ametita si mi-e somn.

Si iarasi perfuzii.

Peste o vreme, vine o tanti, vad ca scrie pe ecusonul ei medic rezistent si imi spune:

-           Ia-ti perfuzia in mana si du-te la baie. Pt analiza de urina.

Usa de la baie nu se inchidea. Ma uit sa vad daca o pot bloca cu ceva dar…ghinion. In plus, nu reuseam sa imi deschid cu o singura mana cureaua de la blugi…sa pot sa…

Cred ca in alt context mi-as fi smuls branula…mi se rupea de perfuzie…acum eram  asa de ametita …nu imi pasa ca puteam sa fac pe mine  in loc de in borcan, ca nu reuseam sa imi desfac cureaua, ca ma puteau vedea toti cei de acolo daca cineva deschidea usa.  Umilitor dar ce mai conteaza…

Vine medicul si imi spune:

-          Te vom baga din nou la ekg.

Mi se pare asa o prostie. Este pentru a treia oara. Dar nu zic nimic. Pentru ca, pe de alta parte, durerea persista. Iar ei nu pricep de ce.

 

Dupa vreo 6 ore plec acasa. Mi se da un tratament, mi se inmaneaza analizele, ecografia, radiografia si nu mai stiu ce…multe foi care mie nu imi spun nimic, iar medicul imi repeta ca trebuie sa ma intorc de urgenta daca revine durerea.

 Ma uit la medic si imi dau seama ca nu o sa ma intorc.

Zambesc in schimb politicos si plec.

 

 

Reintoarcerea in camera de primiri urgente a reinviat temerile mele. Fricile mele. Umilinta. Spaima.

Acum circa sase ani…in camera de urgenta a aceluiasi spital…un medic ma intreba:

-           Cum te numesti?

-          ………

(ma pregatesc sa raspund si imi dau seama ca …nu stiu cum ma cheama).

 Va urma. Dar nu pot acum. Acum sunt ametita…de la atatea pastile. In plus acum nu am curajul. Nu vreau sa imi amintesc.

Let's start ...the wedding! Part I

O saptamana obositoare. Da, asta e cuvantul. Jocuri de culise. Gloantele de data asta au avut ca si traiectorie si pe capo di tutti capi (guru) si pe the new boy in town.

Guru mi se confeseaza. Guru? Mie? Omul care a avut ca si tinta eliminarea mea…ca doar na…”am adunat prea multe frustrari si nu mai pot aduce plus valoare firmei, pentru ca frustrarile m-au transformat intr-un om terminat”…am incheiat citatul.:)))
Si da, il ascult. Si ma surprind, ca intr-un anumit context, cand era sa mai adune munitie impotriva lui, il opresc si il ajut…cred ca am innebunit. Nu pot lovi in oamenii cazuti. Dar pana la urma imi merit soarta. Pentru ca o fi el cazut, dar cand se va ridica isi va relua vechile obiceiuri. Insa…asta e.

Iar the new boy in town…cu el, o cu totul alta poveste. Mi-a cerut ajutorul. Sincer, nu pe al meu trebuia sa il ceara. Mai ales dupa ce m-a amenintat. Ciudata e viata. Oricum o sa il ajut, dar pana la un punct. Asa cum i-am si spus de altfel, nu am incredere deloc in el, nu am incredere in oamenii care isi fac strategii pentru a-si cladi cariere bazandu-se pe negotul cu vietile (carierele) altora.

Gloantele inca zboara si sunt deviate de la traseu functie de diferiti pioni, nebuni, regi, regine etc.
Pe cine vor lovi habar nu am. Si sincer nu mai ma intereseaza. Desi ar trebui. Dar eu acum…dupa atatia ani chiar incep sa ma detasez si de data asta, chiar si reusesc. Sunt alte lucruri care ma consuma. Poate imi doresc ca anul asta sa nu ma loveasca si pe mine un glont. In rest, la anul…si daca nu va fi un glont indreptat spre mine, o sa il caut eu.

 Azi ma asteapta o zi... speciala. Un eveniment important in familieJ. Se casatoreste prietena mea din copilarie. Sora ei (Moni, my best friend…de-o viata) e nasa. Aseara …muuulta treaba. Mult stres. Mai ales ca mireasa a fost usor isterica…buchetul e uraaat, e fff miiiiic. Ca atare, am plecat toate 3 …eu pusa pe cearta …ma si imaginam cum incep sa urlu la fetele care i-au pregatit buchetul. Insa nu a fost cazul. Buchetul e frumos. Am linistit-o pe Claus. Criza depasita.

Azi dimineata la 8 eram la Harry sa ma coafeze. Super obosita, somnoroasa…ca atare din nou riscand sa devin o isterica daca ma trezesc ca voi arata ca …k…sa nu vorbim urat. Dar Harry isi face treaba bine. O sun pe Claus. Sa vad daca a fost machiata k. Da….oops…respir usurata. Am fugit sa imi decoreze masina. Am rezolvat si asta.Acum manc ceva. Ma grabesc sa fug la machiaj. Apoi la nasi acasa. Ca incepe nuntaaaaaaaa….si trebuie sa fiu punctuala. Pentru ca trebuie sa conduc mirele la biserica.

O mixtura J) de sentimente si emotii. Sper sa avem o zi frumoasa. Poate nu sunt in cea mai buna perioada a vietii mele, dar azi sunt prietena de-o viata a lui Claus si a lui Moni.

Ca atare, Claus…sunt pregatita de distractie! Let’s start... the wedding! Te iubesc muuult, Claus!

 A, ma duc singura la nunta. Asa am hotarat. In ultimul moment. Nu stiu ce inseamna asta. Nu ma pot gandi acum. Oare asta inseamna ca deja am decis… sau ca sufletul meu a decis…Nu stiu…ma voi gandi de maine incolo…sau voi simti, dar de maine incolo.

 

daca...

dupa mai mult de 10 ani de cand nu l-am mai ascultat... acum am chef de muzica lui antica, veche si de demuuult...oricum si eu sunt antica, veche si de demuult...

Povestiri... "corporatiste"

Acum circa 4 ani...
Planul amplu si maret de revitalizare a companiei – are la baza sesiunile cu managerii care tb sa raspunda la intrebari , tb sa puna intrebari, trebuie sa fie analizati, radiografiati, trainuiti, evaluati, manageri care fie ei buni, frustrati, prosti, ipocriti, rame, oameni sau ce-or fi ar trebui sa stabileasca strategia, viziunea si misiunea firmei.

Strategia, viziunea si misiunea – 3 minuni ale lumii…evoluate. In fine, la ora asta aceste cuvinte le diger greu, deci altadata despre minuni.

Una dintre sesiuni: peste 5 ani, planurile care sunt? Viziunea despre voi?

Poftim? Ce? Peste 5 ani …ce?

Desi neuronii mei au o problma cu aceasta intrebare imi propun sa nu mai fiu Che Guevara (cum ma numea candva executivul) si sa ma chinui sa dau un raspuns in concordanta cu asteptarile. Si ma chinui. Si ma chinui. Si inca o data ma chinui. Sa …..hmmmm…a….sa….eu...
Si imi spun: “k. nu te panica, nu esti prima , ai timp sa te repliezi. Asculti cu atentie la restul si raspunzi si tu, folosind limbajul adecvat importantei scopului, viziunii, misiunii, strategiei :))) pentru care ne adunaseram"…si incep sa aud…peste 5 ani eficientizare departament, o sa am timp pt coaching subalterni sau mai mult timp pt planurile grandioase si mai putin timp pt cele zilnice, de rutina… oare asta au spus…nu, nu asta au spus….adica ma rog, ceva de genul asta se intelegea…doar ca nu spus intr-un mod atat de simplist..ci muult mai elevat, cica plin de profunzime sau o fi adancime…hmmm

Panica. Rand pe rand toti au raspuns… profund… eu insa nu reusesc sa imi adun gandurile..adica reusesc dar nu sunt cele potrivite…. Nu, de data asta nu voi comenta nimic care sa contravina importantei scopului adunarii. Dar oare ce sa spun…hmmm, nu te panica, asteapta… vine managerul de vanzari…e un ticalos dar se respecta prea mult pt a raspunde altfel decat asa cum gandeste. Si da…..vorbeste el….dar stai ce spune….cum suna la fel ca restul?oops…

K , imi formulez repede fraza corespunzatoare…si gata…sunt pregatita de atac…voi da un raspuns “corporatist” pentru cum ma vad si ce imi doresc peste 5 ani deci…
“peste 5 ani eu…vreau sa am un copil”.

Poftim? Ce am spus? Adica ce tocmai am spus…toate privrile se intorc catre mine…

Si imi spun …ce ai spus…pai nu asta era planul…cum adica un copil…ce????
Reformuleaza repede…hai…da, asta e planul...sau mai degraba dorinta. Altceva...nu stiu, nu stiu ce as putea spune. Nu am planuri legate de aceasta companie. Stai stai stai…ca nu asta am vrut sa spun…

Priviri… unele amuzate, altele taioase, altele…ce zice asta….e nebuna. Si incep acuzele…prima in linie stimata doamna dir de res umane (un fin psiholog al fiintei umane)...care ma acuza ca nu vreau sa ma identific cu scopurile firmei si iarasi trebuie eu sa am alte comentarii de isteata frustrata. Serios, de data asta chiar nu vroiam. Asa mi-a iesit….

Peste o luna de la minunata intrunire, imi sarbatoresc ziua de nastere, iar directorul de vanzari imi spune…amical…trebuia sa raspunzi si tu…ca si mine…ce crezi ca eu am crezut ceva din ce am spus…a trebuit sa ma fortez sa spun ceva ce dadea bine.

Pai parca nu era asta scopul. Dar na… sa dea bine, e mai important.

Din prezentarea facuta catre NY am fost exclusa. Evident. Cum dracu sa spuna, asta peste 5 ani isi doreste un copil, nu sa cucereasca lumea si nici nu are vreo viziune despre ea legata de companie ci dimpotriva….auzi, vrea un copil…ce dorinta…banala, de casnica si care contravine asteptarilor noastre de la ea.


Au trecut anii. Mai am putin timp sa imi duc la indeplinire planul (de fapt, dorinta). Pt ca desi am rostit altceva…ma tem ca am fost mai degraba prinsa in mission, vision, strategy …:(

suflete...tu esti furtuna

La inceputul anului eram aproape de un dans cu moartea. Dintr-o prostie, greseala a medicilor, plus o “anomalie” a organismului meu…in fine, nu mai conteaza.

Si desi pana atunci, au mai fost momente in care o chemasem, cand era gata sa imi devina partenera… mi-a fost teama, m-am revoltat, am respins-o si m-am agatat de viata…am chemat in ajutor puterea iubirii parintilor mei si am redescoperit rugaciunea...

 De atunci m-am straduit sa descopar si sa redescopar ce m-a facut candva fericita, sa imi amintesc de mine, sa ma regasesc pe mine…si am incercat sa…imi dau valoare, sa sper, sa cred, sa vreau, sa…

Si am esuat si am incercat din nou si am esuat…si iarasi am incercat si iarasi am …..si iarasi…

M-am straduit, sufletul meu, chiar m-am straduit…dar…

NU stiu ce sa iti spun, de ce nu reusesc…poate pentru ca nu sunt suficient de puternica, de luptatoare, de inteligenta, de frumoasa…sau poate ca nu am credinta…credinta in toate formele si felurile ei.

Sau poate pentru ca sunt agatata in trecut, poate pentru ca multele momente de lasitate, de nesimtire si neputinta au venit sa ma bantuie si sa imi spuna ca acum e prea tarziu. Pentru ca tu suflete ziceai ceva atunci, insa eu am ales altfel.

Pentru acele momente  de care stim doar noi, iarta-ma sufletul meu.  Nu te-am pretuit suflete atunci, nu ti-am auzit strigatul, orgoliul meu era mai presus decat tine, incertitudinea, interesele si criteriile mele idioate, respectarea regulilor impuse de habar nu am cine doar de dragul aparentelor …orice era mai presus decat tine.

 Trebuia sa urli mai tare. Trebuia sa zgarii mai tare. Trebuia sa ma ignori si sa vorbesti tu…de ce nu ai vorbit tu, de ce m-ai lasat pe mine?! Pentru ca eu te-am tradat…

Poate in alta viata  (daca o fi, desi eu nu prea cred) iti vei cauta alt adapost si iti va fi mai bine.
Iti doresc asta, desi nu ma ajuta acest gand.
 

Of suflete, daca nu te-am auzit atunci cand trebuia, acum ce mai vrei, ce mai crezi ca vei primi de la mine?

Pentru ca tot ce reusesti sa primesti este ura.

 
Pentru ca acum te urasc.
Pentru ca acum nu mai imi pot astupa urechile ca tipi prea tare, pentru ca acum nu mai imi rezista scutul ca zgarii prea tare, pentru ca acum nu te mai pot ignora ca esti FURTUNA…
 

(Re)intalniri. Emotii

Septembrie 2011. Nunta unei prietene. La Severin.

Sunt sofer, mai degraba fortata :d dar ce sa fac?! Dar cu critici si indicatii ajung pana la urma cu bine.
Am facut tot posibilul sa ajung la aceasta nunta (desi aveam anumite probleme de rezolvat in acea sambata) pentru ca urma sa ma intalnesc cu prietene (si prieteni) dragi.
Daca nu reusim sa ne intalnim in Timisoara unde lucram toti, inclusiv mireasa zilei :), atunci sa ne vedem prin alte parti. Doar Anca e (re)locata in Caransebes, desi si ea vine des prin Timisoara sau eu merg acolo, dar nici pe ea nu am reusit sa o vad "de secole".
Ce sa faci, joburile astea....

A fost frumos. Am dansat. Ne-am simtit bine.
Prietenele mele...schimbate si totusi aceleasi. "Acel ceva" al fiecareia, acel ceva pentru care le iubesc... nu s-a “tocit”.

Am vrut sa ma intorc noaptea (ma rog la 5 dimineata spre Timisoara). Prinsese soferita curaj. :)
Dar ne-a convins Adita sa ramanem si noi la parintii ei si sa plecam mai tarziu odihniti.
De fapt, am ramas pentru un singur motiv: Tudor.
Prin august 2010, de ziua Aditei scriam:
"Oricum cand am momente grele si vreau sa imi iau o doza de optimism, in afara de pozele noastre (eu+Adita) ma uit la pozele cu Tudor. Seamana si cu tatal lui, dar ochii, ma refer la expresia ochilor….e Adita 100%.... privirea aceea jucausa, plina de viata, smechera…Si am intarziat cam mult sa il cunosc…mea culpa."
Nu am reusit sa il vad. Acum deja are peste 2 ani, iar in viata Aditei a aparut si Alexandra. Ce nume special, nu?! :)
Ma sunase Adita in urma cu aproape un an si imi spusese ca a nascut si o fetita. M-am bucurat pentru ea. Are pereche: Tudor si Alexandra.
Evident ca imi doream sa o cunosc si pe ea, dar parca Tudor era deja in sufletul meu.

Duminica pe la 11, cobor la parter. Sper ca s-au trezit si pot sa ii vad inainte sa plec spre Timisoara.
Adita o schimba pe Alexandra. Ce privire vie.
Mi-am concentrat insa atentia asupra lui Tudor.
Si nu pot sa fac altceva decat sa repet ce am scris in 2010 cand vazusem pozele cu el.
"Seamana si cu tatal lui, dar ochii, ma refer la expresia ochilor….e Adi 100%.... privirea aceea jucausa, plina de viata, smechera".
A, totusi mai am ceva de adaugat.....gene luuuuungi.
Copilul insa era ocupat cu jucariile lui si nu prea m-a bagat in seama cu toate eforturile Aditei.
Doar la un moment dat mi-a aruncat o privire patrunzatoare si nu tocmai prietenoasa.... impiedicam trenuletul sa mearga.
Pentru el linia desenata pe covor era sina de tren. M-am prins mai greu, dar m-am prins.:)
Il intreb “vrei sa imi ridic picioarele si sa las trenuletul sa treaca”. A dat din cap.
M-am executat, evident.

Ca atare daca tot nu eram bagata in seama si mai si incurcam, mi-am facut curaj si am luat-o pe Alexandra in brate...atat de mica si de fragila...imi era frica si sa o tin.

Am tinut-o in brate. Strans lipita fata ei de-a mea...si a trecut asa...nu stiu cat timp. Ma dureau mainile, dar nu vroiam sa o mai las. Era atat de calda si de speciala...mi s-a strecurat in suflet pe loc. Si m-am indragostit de ea. Iremediabil.
In oglinda mare de pe perete ne uitam amandoua si zambeam. Si eu am spus: “suntem mirobolante”.
De fapt ea era, iar eu tinand-o in brate am devenit mirobolanta si eu. Era pentru prima oara cand ma uitam intr-o oglinda fara sa imi numar defectele. Eram perfecta.
Au trecut cateva luni de atunci. Inca ii simt caldura fetei pe fata mea.

Iar Tudor, inainte sa plec mi-a dat o floare. Din vaza. Dar irelevant. Nu stiu daca impins de la spate de Adita sau nu, dar si asta e irelevant.

A, si o carcoteala la final...nu de alta, dar nu as fi eu...mai ales ca sunt mult prea sensibila in postarea asta.
Ma enerveaza Adita (chiar daca o iubesc). Arata bestial. Dupa 2 nasteri...intr-o forma perfecta.
O sa ma duc la aerobic.

Lui

Am stiut cred, de la bun inceput, ca va fi sa fie pentru o perioada doar. Si atat.

Initial nici nu am vrut sa ma insotesti pe drum. Nici macar pe o parte mica din el. Nici macar pentru o perioada scurta.
Dar ai fost mai puternic decat mine. Sau ai fost ajutat ...de soarta, de...stiu eu. Poate asa trebuia sa fie.

Inchisesem bine usa si fereastra si ferecasem totul. Eram sigura ca nu poti intra.
M-am inselat...
De data asta singuratatea mea confortabila si prietenoasa a fost tulburata.
Si a incercat sa lupte, asa cum o face de obicei si sa nu se dea batuta, pentru a ramane doar noi doua, dar nu a reusit.
Am incercat sa o ajut si eu, desi nu simteam ca as vrea neaparat sa fac asta.

Ai fost perseverent, curajos:), ai pierdut si te credeam dus...dar te-ai intors si ai luat-o de la capat. Altfel.
De fapt, cred ca ai stiut intotdeauna ca vei castiga.

Acum pleci. La mii de km distanta. Si, imi pare rau, dar nu te pot insoti.

Insa ai aparut in momentul potrivit. Cred ca ai stiut ca acea portiune de drum nu trebuie sa o fac singura. Asa cum planificasem.
As fi parcurs-o si singura, asa cum imi place de obicei, doar ca, de data asta, simteam ca ma misc greu, ca nu mai vreau sa fac nici un pas, ca ma uit in jurul meu si nu mai astept nimic, nu mai vreau nimic, nu ma mai emotioneaza nimic.
Doar ca din inertie, continuam sa merg...cu pasi mai grei, mai taras, mai pe coate.
Si brusc, pasii mei au inceput sa fie mai repezi, am inceput sa imi simt respiratia si corpul si inima si mintea. Pe mine. Nu stiam de ce. Dar era asa de bine. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, de ceva vreme, eram insotita. Discret, ca sa nu spun pe nevazute, ti-ai facut aparitia.
Si mi-a placut, in ciuda ripostelor, sa te am langa mine la drum...And what a ride!

Ma tem ca drumul s-a incheiat. Nu stiu daca a fost lung sau scurt. Nici nu ma intreb.
Imi chem singuratatea inapoi si ciudat, parca nici ea nu vrea sa mai vina. Ea...cel mai bun insotitor al meu.
O sa incerc sa ii explic ca eu nu te pot insoti pe noul tau parcurs, desi doare.

Chestii...

Joia trecuta am pus capat unei relatii de amicitie (urasc cuvantul asta, dar parca cuvantul prietenie nu mi se pare o.k. folosit aici...).

Da, uneori mai facem greseala (sau nu) sa legam prietenii cu colegii de la job.
E adevarat ca in urma izbucnirii mele, m-a sunat apoi de cinspe mii de ori, mi-a dat sms-uri .... am refuzat sa vorbesc si sa raspund sms-urilor.
M-am simtit personajul negativ, e adevarat, pentru ca un om se ruga de mine sa discutam, un om la care am tinut.
Dar am refuzat orice dialog. Evident ca ne-am reintalnit la job luni si evident ca am stat de vorba, dar despre job …atat. Pentru ca asa am decis eu.

Nu ma simt bine in urma deciziei. Dar uneori asa reactionez ... la un moment dat ... nu mai pot. Si cand nu mai pot, nu mai pot. Nici macar explicatii nu mai dau, nici macar...
Nimic. Din nou, nu cred ca e bine asa. Dar asta e. Asa sunt eu.
Pierd poate. Dar asta e.
Nu am luat decizia din senin si nici macar nu mi-a facut ceva acum de neiertat, ci s-au adunat destule... si brusc... gata.
Poate daca le-as fi discutat la timpul lor, poate.
Dar uneori structura asta a mea blestemata refuza sa comunice. De ce?
Nu am raspuns. Sau poate am, dar sunt prea obosita si oricum, atata timp cat nu ma voi schimba, explicatiile nu isi au rostul.

Din pacate, simt ca voi mai inchide niste usi. Nu stiu daca au fost vreodata intr-adevar deschise, asa ca, la urma urmei, ce mai conteaza, desi mint, pentru ca... pentru ca ... doare. Situatia e foarte diferita de prima de care mentionam. Incerc acum sa inchid o usa si sa imi gasesc argumente pentru asta ... si de partea cealalta parca intr-un mod ciudat, inexplicabil, fara sa stie ce si cum... s-a decis sa imi faca “munca” grea. Ironia sortii. Ca sa fiu sincera, cred ca imi si doresc sa imi faca “munca” imposibila.

In plus, asa o saptamana grea urmeaza la job. Si asa de urata. De-abia astept sa treaca.

P.S. Am inceput tratamentul. De fapt de 2 saptamani.
      Sper ca va functiona. Daca nu...
      Sper totusi. Si apoi nu mai sper.
      In fine, voi vedea... astept si vad...oricum nu mai am nimic de pierdut.
      Medicul recomanda si concediu. Doar ca eu nu sunt de acord. Inca mai pot. Inca.

Reintalnirea cu...Douglas

Primul pas din terapie (mi-am prescris-o eu…sa vad ce si cum:D) este sa incerc sa imi amintesc lucrurile pe care le faceam cu mare placere odata… candva demult…. si care imi aduceau bucurie.

Filmul….prima si cea mai importanta pasiune din adolescenta. Pacat ca, de cativa ani buni, am uitat drumul spre o sala de cinema. Asa ca era timpul sa imi reamintesc.
Si oare cu cine sa incep, daca nu cu cel pe care l-am iubit cel mai tare in adolescenta: Michael Douglas. Vocea si "mersul" (cam asa ii spuneam eu:D). Si daca si-ar pune un sac pe cap, l-as recunoaste. Mersul…inconfundabil. Avand in vedere ca pe atunci idolul adolescentelor era Cruise, preferinta mea era oarecum bizara pt restul colegelor. Mai ales daca mai aminteam ca ma fascineaza vocea si felul in care merge. Acum fiecare cu piticii lui.

Daca dai acum un search pe google sunt mii de linkuri sunand cam asa: Douglas-cancer. De parca boala asta l-ar defini, de parca boala asta ar fi Douglas. De parca daca spui Douglas, in capul tau ar trebui sa se faca conexiunea….a, ala care are cancer.
Un mare rahat.

L-am vazut pentru prima data intr-un serial comercial, usurel la TV "The streets of San Francisco".
Si apoi cam in toate filmele in care a jucat pana prin 2004-2005.
Evident ca am citit tot ce se putea citi despre el si comentariile legate de "niciodata nu va fi ca tatal sau".
Urasc comparatiile. Nu cred in ele, desi trebuie sa recunosc … mai cad si eu in acest pacat. Dar mi se pare aberant sa spui X ar fi fost mai bun in acel rol decat Y. Michael Douglas e bun si gata. Nu mai bun decat…mai putin bun decat…
Pentru ca, daca tot e sa cad in pacatul comparatiilor, spunem Pacino si ii trimitem pe restul la culcare.

In fine, Wall street 2. Folosesc santajul pentru ca ai mei prieteni isi alesesera alt film. Vreti sa iesim la un film? Va e dor de the old me? deci vedem Wall Street 2.

Pentru mine filmul e emotie. Daca e film, daca nu…o insiruire de imagini si replici puse cap la cap de cate cineva.

Douglas…ca intotdeauna…magnetizeaza.
Filmul a prezentat intr-un ritm alert, dinamic, o lume (Wall-Street) pe care prefer sa nu vreau sa o inteleg f. bine -  milioane de dolari se duc unde decid cativa, un vot sau, mai degraba, destinul oamenilor de pe aceasta minunata planeta decis oarecum de o mana de oameni, etc. ("Daca cineva ar distruge acest loc in aceasta seara, cine ar mai ramane sa conduca lumea.")
Per ansamblu, o reintalnire reusita Oliver Stone – Douglas .
Mi-a placut filmul, scenariu ok, cateva replici foarte bune, pe Douglas il iubesc, mi s-a parut un rol f. bun, desi parca mi-as fi dorit mai mult “material” pentru personajul Gekko.
Actorii tineri (Labeouf si Mulligan) au fost ok, dar nu prea m-au impresionat, pe alocuri dimpotriva.
Dar the old Frank Langella – bestial.

Ma intreb daca scena in care Douglas, ma rog Gordon Gekko, vorbeste la prezentarea cartii sale despre cancer a fost asa o coincidenta sau...("imprumutul datoriilor….sa imprumuti la maxim…. este o afacere paguboasa ……este sistemic , malign, global….precum cancerul….este o boala impotriva careia tb sa luptam….cum ripostam in fata acestei boli in favoarea noastra?… cumparati-mi cartea!")
Stiu ca am incercat in aceasta scena sa vanez o anumita reactie a lui, un anumit ton al vocii, o clipire…. Dar cel putin pe mine m-a pacalit… am vanat degeaba.

Am incercat pret de cateva secunde sa ma rup de magia care o are asupra mea actorul Douglas si sa il "examinez"… si as spune asa: ridat, obosit, incercanat, slabit… Doar ca astea sunt detalii, dar detalii care NU fac diferenta, pt ca ce se vedea de fapt era prestanta, farmecul, eleganta, vioiciunea din ochi. Pentru mine era mai sexy decat multe sex-symboluri actuale.

"Ce? Nimeni pe aici nu crede in reveniri?" Una dintre ultimele replici ale lui Douglas din film….
Pai in a ta nenea, eu cred…sau cel putin sper. Asa ca astept sa pacalesti boala asta…

P.S. Next step (cel putin asta mi-e planul) : Unstoppable – Denzel Washington (regia Tony Scott)

Valea Calugara

In 1 decembrie am bantuit prin Valea Calugara. Am ajuns in acea zona oarecum intamplator.

Era o zi ploioasa, destul de morocanoasa si deprimanta...ceata...
Mie insa mi-a placut excursia.
As fi putut sa merg asa...mult si bine.

Imi pare rau ca multe poze le-am facut din masina...na, nu toata lumea avea chef sa stea prin ploaie mai ales ca aveam o destinatie clara unde trebuia sa ajungem.
In plus, nu sunt nici cele mai reusite sau inspirate poze.
A, nu incercati sa urcati la Calugara cand e zapada. E imposibil. Abia am urcat atunci si nu era zapada depusa.
Pentru mine a fost o zona necunoscuta, am trecut prin cateva sate….unele parca erau hai sa zicem oarecum uitate de lume (un pic am exagerat), iar casele aveau un anumit tip de fereastra …ffff straniu.

Omule perete, iar...

butonez telecomanda. nimic interesant, dimpotriva chiar, pe anumite posturi tv ... pur si simplu mizerie...
cu toate astea, continui sa zapez si bine fac...
pe antena, Radu Almasan.
ascultati-l !!!!!!!!

Toamna...la Prislop inseamna speranta. Doamne ajuta!

Weekend. Sambata. Plecam cu masina spre Tara Hategului. Intotdeauna mi-a placut zona. Din pacate am strabatut-o de fiecare data rapid, facand doar cate un scurt popas functie de interesele fiecaruia.:D

Sambata am simtit nevoia sa ma indrept spre acea zona. Din pacate ploaia ne-a mai stricat din planuri.
Incantatoare locuri. Cred ca in putine parti toamna ”arata” asa frumos. Desi nascuta in septembrie, nu sunt un fan al anotimpului si nici nu imi creaza o stare o.k.
Dar aici ma simt intotdeauna bine. Aici iubesc toamna. Aici toamna arata vesela, colorata. Aici toamna are speranta.

Ne-am oprit la Prislop. O manastire situata la 13 km de Hateg, “rasarita” intr-un cadru natural deosebit.
Am mai fost de cateva ori aici, ultima data acum cativa ani buni. Aveam nevoie de linistea pe care am simtit-o aici, de increderea si puterea dupa care tanjesc pentru a infrunta lunile ce vor urma.

Din pacate pentru mine, era plin de autocare, masini, foarte multa lume. Nu m-am asteptat la asta. Se pare ca si acest colt de lume, atat de nepamantesc, a fost invadat. In plus, pana si in aceasta manastire a patruns spiritul antreprenorial. Ca atare, trag cateva injuraturi...doar e mediul propice, nu?! Dar cu toate astea…. o sa revenim sau eu voi reveni, dar nu in weekend….ci intr-o zi de lucru cand sper ca vom fi putini cei care vom bantui pe acolo. Si sper ca o sa regasesc acea stare pe care am trait-o aici acum multi ani, acea liniste si chiar siguranta ca o sa stiu sa aleg drumul in viata in acord cu sufletul meu.

Prislop. Deloc o manastire spectaculoasa, dar cu un farmec aparte. O biserica mica, intima, veche de vreo 500 de ani, din piatra.
De la biserica porneste un drum catre deal care duce catre o pestera (grota) sapata in stanca de un calugar, Ioan de la Prislop. In drumul spre grota, treci pe langa cimitirul unde e ingropat si Arsenie Boca. Foarte ciudat acest cimitir…de fapt e imposibil sa il privesti ca pe un cimitir, ci pentru mine e o oaza de pace, liniste, impacare.
Drumul catre grota e ingrozitor de anevoios si ma intreb cum poate fi parcurs iarna sau mai degraba cum a putut fi parcurs acum cativa zeci de ani cand nu exista bara de sustinere.

La intoarcerea din grota, eu sunt usor iritata ca ploua si de fapt, nu asta era problema ci ca era prea multa lume la manastire. Sunt de-a dreptul ciufuta si insuportabila pentru tovarasii de drum, ce sa fac daca ei nu inteleg ca eu speram sa fim singuri pe acolo.
In plus, zaresc un calugar batran sprijinindu-se de un tanar si de o carje si ma gandesc: asta e nebun, unde se duce, sper ca nu catre grota, nu vede ce greu e drumul, de ce nu poate sta la el in chilie. In fine, ii arunc o privire fugara , insa nu ii pot sustine privirea si ma uit in alta parte. Numai ca il aud cand trece pe langa noi spunand Doamne ajuta. Asa ca ma intorc din nou spre el, la fel de iritata, insa ii intalnesc privirea atat de blanda si mai ales senina, privire insa care ma fixa. Ma trezesc raspunzandu-i Doamne ajuta, iar tonul meu era unul calm si culmea, chiar bland. Parca eram iritata si ma enervase. M-a infrant insa cu privirea. Asa mi-as fi dorit sa prind intr-o poza acea privire.

Final de drum

Sunt f. obosita, dar nu pot sa dorm. Am mutat lucrurile dintr-o parte in alta, am inceput sa fac curat, am renuntat, am dat mii de telefoane, acum butonez telecomanda... orice doar sa nu ma gandesc ce va fi dupa....
Azi pe la 5 ma grabeam sa ajung....trebuia sa ma vad cu Adita, dupa aprox 3 ani era si cazul...
Ajung la destinatie, inainte sa parchez masina insa primesc o veste..."mi-au tras-o, au reusit...au tesut bine intriga, si-au motivat bine incompetenta, au...nici nu stiu ce sa mai spun. Am fost pusa in garda...ca sa stiu...doar asa, pentru ca de facut ceva e too late."
Nu pot sa spun ca nu ma asteptam...si totusi, nu asa. De fapt naiva mai sunt, de asta m-au si exterminat in acest mod minunat pentru ca ...ce inseamna "nu asa", cine interzice minciuna, parsivitatea, noi sa rezistam cu orice pret, binecunoscuta lovitura pe la spate.
Si totusi nu asa, mai ales atunci cand cel care iti da lovitura de gratie este cel pe care in momente nasoale l-ai sprijinit, ale carui tampenii le-ai trecut sub tacere, cel care iti spunea candva ce bine manageriezi situatiile de criza, ce mirobolanta esti si asta se vedea si in evaluare. De atunci insa s-au schimbat multe, e adevarat, inclusiv eu...numai ca eu m-am oprit la cateva injuraturi, faptele si actiunile mele au ramas la fel.

Noroc ca printre nevertebrate mai gasesti si oameni. Care te pun in garda socati si uluiti de ce se intampla.

Gata. La finalul saptamanii viitoare imi depun demisia. Nu mai am alta optiune. Nu o pot face imediat pentru ca risc sa ii fac rau celui care a vrut sa ma ajute. Am vrut sa o fac saptamana trecuta, desi atunci habar nu aveam ce mi se pregateste. Dar am simtit ca e timpul sa ies din acest cerc vicios and to get a life. Insa m-a oprit un coleg, un prieten...cred ca e prieten sau ca mai e... oricum un tip o.k. chiar daca sunt un pic suparata pe el acum.

Ma bucur ca m-am intalnit cu Adi si am stat si am vorbit si nu am lasat ca "minunata" veste sa imi strice de tot bucuria revederii cu o draga si veche prietena. In plus, am stabilit ca ne vom vedea lunar. Si apoi trebuie neaparat sa il intalnesc pe Tudor, ca e deja mare, are aproape 2 ani si eu nu l-am vazut. Apropo, Adi arata bestial si zici ca are 20 de ani. 33 ani...no way...
Adita imi spunea sa lupt... Numai ca nu mai are rost, sens si oricum reusita va fi zero. Si oricum nu mai vreau si pot. Si e deja too late. Au reusit. Le-a luat cam un an. Ma bucur macar ca s-au chinuit ceva...

Moni a primit vestea spunandu-mi ca e happy, ca s-a intamplat un bine...in sfarsit voi iesi din acest cerc vicios care m-a transformat, pervertit, terminat in ultimii 2 ani mai ales, ca in sfarsit I will get a life. Posibil. Eu acum nu vad binele, nu pot. Nu ca nu ar fi real ce spune, dar...

Numai daca imi citesc postarile vad o femeie care si-a trait ultimii ani cu laptopul in brate...si de ce? pentru ce? ...o femeie definita de job. ce rahat. cine dracu a inventat cariera?!
5 ani irositi pe deplin.
Si de acum incolo, incotro? Cum? A, si mai am si rate la banca...ma rog, un mic detaliu.

Off... ma ingrozeste de pe acum reactia mea dupa ce vor trece cateva zile. Intotdeauna intr-un mod bizar, cand mi se intampla ceva neplacut sau aflam ceva rau, primele reactii erau mai mult decat o.k., mi s-a intamplat de cateva ori sa fiu intrebata daca am auzit bine vestea...ca prea am reactionat ca si cum totul e o.k..
Nasol e insa dupa cateva zile...Cred ca asa reactioneaza creierul meu...asa stie el... si ma bucur ca rezista onorabil, macar la inceput...ce e dupa...

Final de drum. Dumnezeule, cate imi trec prin cap, dar nu le ascult, nu le aud. Nu simt nimic. Oricum sunt prea obosita, maine va fi o alta zi... si o sa am timp sa ma gandesc ce va fi dupa acest final....
Sunt asa de obosita, dar nu pot sa dorm. De fapt cred ca mi-e si frica sa inchid laptopul si sa ma pun in pat.

Final de drum...oare va fi un nou inceput, ca asa suna un cliseu...

"Moartea e atat de sigura de victoria ei, incat ne da un avans de o viata intreaga." Habar nu am cine a spus asta, dar i-as spune ca avansul e un rahat. Sa imi dea doua vieti sa pot indrepta anumite greseli si asta da...avans echitabil. Altfel...fuck off life!

In fine, ma duc sa dorm... sa incerc sa dorm. As vrea sa plang, as vrea foarte tare sa plang...poate mi-ar fi mai bine, dar nu pot. Chiar nu pot.

Happy birthday to me!

Prin '76, intr-o zi de marti seara, prin septembrie, 7 … am aparut. Am dat planurile tututor peste cap, m-am nascut mai repede evident!, dar apoi sincer la un asa temperament dificil cum naiba era sa ma nasc in balanta. A, si evident nu am fost baiat...asa cum isi dorea aproape toata lumea...ghinion. :))

34. Oops….nu stiu cand au trecut. Intr-un fel nu ii simt deloc, nu ii recunosc ca si cum nu ar fi ai mei….
Si ii urasc pe ultimii 5, 6 ani care au trecut rapid, intr-o secunda, habar nu am cand...sau pe care i-am lasat sa treaca si nu am facut nimic. Dar nimic…sau am facut, am incercat…cariera…ce mare rahat...ce pierdere de vreme.
De restu pana pe la vreo 27 asa...mai am ce povesti, de ultimii ...no way.
Unde mi s-au dus toate planurile, gandurile, dorintele…am lasat sa treaca totul asa si de fapt nu am facut altceva decat sa persist intr-o mare si …in fine.
De fapt stiu ce am facut in ultimii 5 ani...am un bilant interesant…stres, termene, stres, nervi, implicare in munca pana peste cap, weekenduri in fata compului…idioata, idioata idioata…un cerc vicios ales si asumat…

In rest, nu am chef de sarbatorit si nici nu o voi face in acest an.
Daca la anul voi avea acelasi bilant, mai bine ma impusc.
Dar sigur voi face in urmatorul an tot ce ar fi trebuit sa fac in ultimii 5.
Sigur.

A, si daca eu nu am chef de sarbatorit, copii, asta nu inseamna ca nu trebuie sa ma sunati sa imi urati "La multi ani"...ca asa e politicos. De fapt sunt sigura ca o veti face. Dar na, am zis sa va avertizez.

A, si evident ca stiu, nu mai arat ca la 18 ani…asa ca nu e nevoie sa ma mintiti frumos…..bine, ca arat ca la 20 da…asta e o.k. sa imi spuneti, ca doar e realitatea…si hai ca bat campii si merg la culcare.
Si evident multumesc anticipat pentru cadouri!

Deci happy birthday to me!

Omar Khayyam pe care l-am descoperit citind blogul unui nenea care “scrie , nu tipa”, spunea candva prin secolul 11 cred:
"Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul talc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?"

De-o viata....Ramona

27 august. Petrecere. Momente frumoase. Ceva bautura...unii mai multa…altii mai putina…asa dupa posibilitati. )) Amintiri…in general, le-am selectat pe cele frumoase.
Motivul petrecerii: cei 33 de ani ai lui Moni. Asa ca evident ca mi-am sarbatorit prietena de-o viata si evident am inaugurat (asta nu cu asa mare bucurie :D) cele cca 2 saptamani in care avem drepturi egale… ca apoi eu iarasi voi fi cu un an mai in varsta si evident ca trebuie sa am un beneficiu in plus, printre atatea dezavantaje.

Timp de-o saptamana am tot scris si sters apoi cele cateva randuri incropite….pentru ca fie mi-au parut prea sarace, prea irelevante, prea pompoase, prea prea prea….in fine, cand le reciteam erau si nu erau ce doream sa transmit. Asa ca am sters tot….
Deocamdata nu imi pot “sarbatori” prietena de-o viata si prin cateva randuri....desi atat de tare mi-as fi dorit.
Imi lipsesc cuvintele…pt ca, din pacate, cuvintele, de data asta, nu sunt in stare sa tina prizoniere gandurile, sentimentele, momentele ,suisurile, coborasurile, rasetele, plansetele - viata noastra, si ca atare sunt goale.

Si apoi cum poti sa vorbesti de omul pe care il urasti pentru ca atunci cand esti fericita din mai stiu eu ce motiv si cumva pe ea o apasa o tristete, brusc fericirea ta se exprima printr-un zambet larg si ochi tristi….
Sau cum poti sa vorbesti de omul pe care il iubesti pentru ca atunci cand esti nefericita iti imprumuta din starea ei de de bine si fie ca vrei, fie ca nu, ti-o face cadou si, uite asa, nu iti poti pune eticheta de “nefericita"…nici macar pentru o perioada si nu te poti plange ca viata nu a fost dreapta.

Ramona, iti dedic decalogul lui Paler (stii cat mi-e de drag Paler) din Viata pe un peron - Paler a stiut intotdeauna sa prinda viata in cuvinte:
Prima porunca: Sa astepti oricât.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajuta sa traiesti în prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul în care traim.
A saptea porunca: Nu pune în aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu îndrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gândul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavând altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvânteaza ocazia de a-ti apartine în întregime. Singuratatea e o târfa care nu te învinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, într-o grota.

23 august

Oops….o zi nasoala…. am ajuns in sfarsit acasa. Si incerc sa scriu cateva randuri ….nu de alta, dar daca inca mai am blogul (jurnalul online, cum il numesc eu), il mai pot folosi doar …hai sa spunem pentru prieteni dragi…doar asa mai pot si vreau sa imi descarc sufletul pe acest blog. Si oarecum in felul asta prin acest jurnal, citindu-l din cand in cand ma simt…whatever (nu despre asta vroiam sa scriu acum)….

Imi pare rau ca nu am scris aseara, aveam o stare de spirit buna, dar nu a mers netu…asa ca….

Starea de spirit de azi nu mi-o place.
O zi cu sedinte in care a trebuit sa imi chinui imaginatia :D pentru a gasi o idée …despre cum si in ce fel :D sa urez la multi ani sau sa uram la multi ani “lui nenea de peste mari si tari” (a se citi patron – nu ca si-ar fi dorit el urarile) ….partea proasta este ca oricum ideea cea mai buna care ar fi trebuit sa vina de la marketing adica de la mine….evident ca nu a venit…au fost altii cu o imaginatie mai bogata in astfel de chestiuni… singura problema este ca eu maine trebuie sa pun in practica si in plus va trebui ca rezultatul final sa fie mirobolamt….deci o alta zi fantastica maine… cred ca mai bine as face…nu stiu ce….orice altceva….
Si am si terminat apoteotic ziua ascultand niste clisee si etichete despre relatia dintre un el si o ea, de ce nu mai functioneaza si cum se schimba el dupa ce ii pune pe mana verigheta ei si evident ca se schimba negativ tot din cauza ei etc etc etc…..
Simt cum m-as declansa si eu acum intr-o serie de argumentatii si as tine un discurs care posibil si el sa contina etichete si clisee…ale mele. Si poate chiar o voi face zilele urmatoare….macar ca sa citesc ce am scris peste ceva vreme si eventual sa rad de felul in care viata imi va demonstra ca am gresit sau …poate ca nu.

Dar sa revin la “motivul” postarii. La multi ani, Adita!

Cand mai auzeam pe ici colo comentariul asta spus de catre cineva: "am prieteni pe care nu i-am vazut de ani intregi, dar pe care daca ii sun acum, e ca si cum am fi vorbit ieri" - ei bine, chestia asta mi se parea o idiotenie.
Si uite cum vorbind despre Adi, exact asta simt.
Mi-e atat de dor de ea si totusi cumva ciudat, o simt aproape, ca si cum am vorbi zilnic.
Nu a fost intotdeauna un interlocutor comod, uneori imi mai si spunea cateva ….si cam usturau...dar aveam momente in care era o.k. sa fiu zgaltaita.

Scriam demult intr-o postare ca "Mi-e dor de Adita....imi lipseste optimismul, energia emanata de Adita si ...perfectul simplu. Un om atat de special. Mi-e dor de Adita si de puterea pe care mi-o dadea. Mi-e dor de Adita...mi-e dor sa imi spuna ca eu sunt om vesel, puternic, sociabil. Si ca nu ii pasa ca altii mi-au pus o eticheta de pesimista, sceptica, trista... ca asta e doar o stare generata de motive obiective ...dar doar o stare trecatoare." Evident ca ramane valabil ce am scris atunci.

A fost un an de zile in care nu am vorbit…asta se intampla acum cativa ani. Nu stiu nici acum exact ce s-a intamplat intre noi si de ce. Stiu doar ca a fost foarte furioasa pe mine si posibil ca o meritam. Sau de fapt nu pe mine era furioasa. Am suferit enorm. Dar stiu ca intr-o zi am primit un telefon. Ma invita la nunta. Si in cateva secunde acel an de tacere s-a spulberat. Era tot ea...prietena mea si stiam ca ma iubeste si ca in rest...nu mai conteaza ce a fost.
Imi amintesc si cred ca imi voi aminti toata viata momentul in care a coborat din masina si am vazut-o imbracata in rochia de mireasa. Intr-o rochie oarecum spanish style. Nu cred ca ar fi putut purta acea rochie altcineva mai bine.

Mama mea intotdeauna a iubit-o pe Adita f. tare, desi nu a cunoscut-o f.bine. Ciudat…Adi are efectul asta asupra oamenilor.

Daca ma gandesc la ea si ar trebui sa completez un test din acela stupid de a o descrie prin cateva cuvinte…..cred ca as spune asa:
Un om tonic. Pozitiv. Hotarat. Puternic. Care te trage dupa el. Un om care a avut parte si de momente proaste…ca noi toti de altfel, dar care a ascuns asta atat de bine, o decenta a suferintei pe care nu am vazut-o la multi oameni si de care eu nu cred ca sunt in stare.

Intr-o discutie despre viata…sa zic asa…spunea ca secretul este ca ea e un om normal si ca nu si-a dorit niciodata nu stiu ce minuni. Mda…nu as fi de acord. Nu ca nu ar fi un om normal, numai ca acest cuvant in asociere cu Adi , mai ales in vremurile astea, nu mi se pare potrivit. Chiar deloc.

Spuneam la inceput ca, desi nu am vazut-o de ceva vreme, simt ca nu s-a schimbat nimic. Cred ca un pic am mintit. Da, in secunda doi daca ne-am vedea, am putea comunica fara nici un pic de greutate. Insa in rest, am pierdut mult…. Am lipsit de la anumite evenimente importante sau chiar si banale…. Si sunt lucruri pe care nu le mai poti recupera. Si dor.

Oricum cand am momente grele si vreau sa imi iau o doza de optimism, in afara de pozele noastre, ma uit la pozele cu Tudor. Seamana si cu tatal lui, dar ochii, ma refer la expresia ochilor….e Adi 100%.... privirea aceea jucausa, plina de viata, smechera…. E Adi 100%. Si am intarziat cam mult sa il cunosc…mea culpa.
In fine, probabil ca ar fi multe de spus si cu siguranta poate ca erau lucruri mai relevante….
Insa inchei spunand ca ma bucur enorm ca Adi mi-a trecut prin viata si ca … chiar si asa de la distanta.. . inca imi "bantuie" existenta.

Pentru 2 prieteni....dragi :)

La multi ani, Claudi si....sa fii cuminte :)) ! Ce sa fac, te mai 'traumatizez' si acum cu tot felul de replici, apoi daca ai rezistat toata copilaria, sunt sigura ca vei rezista si de acum incolo.....si apoi sunt 'responsabila' de tine....toata viata asa ca intotdeauna mi-am asumat responsabilitatile si mi le-am luat in serios. :)
Iar legat de ce iti doresc....stii tu mai bine! Te pup!
Si apoi, cum sa crezi ca am uitat de ziua ta, copilule rasfatat! :)

La multi ani, Cristi...vezi, in avans cu 2 zile iti spun:))! Domnule, la tine ma opresc la urare, nu de alta, dar stiu ca esti mai conservator si bloguri si din astea....mai greu cu dvs. O mica precizare....'relatia noastra' a inceput cu o suma de replici acide (ca sa ma exprim frumos) si, pe de alta parte, stiam amandoi ca trebuie sa ne toleram...nu aveam de ales ....nu de alta, dar o iubeam amandoi si o iubim (ha ha! cineva cred ca a avut emotii acum) prea mult pe cea de-a treia persoana din relatie. :))
Insa trebuie sa recunosc ca ma bucur ca nu te tolerez ci ma bazez pe tine, pt ca esti prietenul meu care mi-ar sari in ajutor oricand...chiar daca fiind la asa distanta e putin mai greu.
La multi ani, leule :)) .....stiu ca nu suporti asta cu zodiile dar, ce sa fac, dragul meu, tu de cand intri intr-o incapere se vede in ce zodie esti nascut. Si apoi ia gandeste-te ce onoare pe tine....eu care nu prea suport leii, sa te includ in scurta mea lista de prieteni. :) Hai ca ma opresc aici ca simt ca nu o sa imi fie bine dupa...dar stii si tu ca bat campii si ma rasfat...si apoi trebuie sa imi dai voie sa ma rasfat ca sunt prea trista zilele astea.

Mami :)

De data asta am reusit sa o sun si sa ii spun La Multi Ani, in timp real.....:) ..ma rog, chiar am reusit recordul de a fi a doua, dupa tatal meu. :) Mami face azi 54 de ani. Parca pana acum vreun an si ceva nu prea isi arata varsta. Nici astazi neaparat, dar totusi....cred ca motivul sunt eu.
Sunt la job si m-am oprit din tot ce aveam de facut  sa scriu cateva randuri (nu ma mai intereseaza nici un deadline si nici un task si nimic). Putine randuri, nu suficiente fata de cat ar merita si oricum putine pentru ca, pe de alta parte, azi sunt un pic trista si cand mi se intampla asta, risc sa scriu intr-o nota mai sumbra si nu e cazul de ziua ei.
Pe de alta parte, trebuia sa "punctez" ziua ei, nu de alta, dar, desi nu citeste, din nou cred ca as nedreptati-o.....:))..acum ce sa fac, eu sunt fata lui tata.
Ciudat, mi-e greu sa imi gasesc cuvintele acum. Cred ca mami e ....mami. Cicalitoare pana la disperare cu telefoanele intrebandu-ma daca mi-am luat pastilele, daca am mancat, daca am inchis gazul, daca daca daca....si mai ales, daca si cand voi fi dispusa sa incerc sa imi revin.
Critica pana la disperare cu remarci de felul: ar fi trebuit sa faci asa sau sa zambesti sau sa te imbraci asa sau atunci iti statea mai bine cu bluza, rochia, etc etc etc....sau ce bine ai aratat azi pt ca ai glumit, ai zambit, ai comunicat...ca nu prea o faci.

Cred ca ceva din firea ei am imprumutat, greu acum de spus ce...de fapt incapatanarea sigur...incapatanarea mea care o duce la disperare, dar sunt convinsa ca si ea, la randul ei, a disperat pe altii, inclusiv pe mine. :)) Si ar mai fi cate ceva.

Apoi ar mai fi unele 'chestiuni' pe care mi-as fi dorit sa le imprumut, dar asta e.....
Intotdeauna cred ca a stiut ce a vrut, sau ma rog, aproape intotdeauna. Iar atunci cand ceva nu a mers sau i-a fost greu a tipat, a plans, a comentat.....

Cred ca acum noi doua suntem intr-o alta etapa a relatiei. Nu stiu daca mai buna sau mai rea...diferita, de fapt cred ca mai buna. Mai sunt unele lucruri de rezolvat, ce sa faci...structurile noastre atat de diferite s-au lovit si chiar ranit. Eu sunt intr-un proces de vindecare. Ea m-a iertat deja...pai ce sa faca, e mami, iar eu, din pacate pentru ea, singurul copil care a reusit in ultima vreme sa ii adauge cateva riduri.
Oricum stiu ca lumea mea am simtit ca se prabuseste cand o imbecila i-a pus un diagnostic gresit, implacabil diagnostic dar mersi Doamne ca a fost gresit. Cred ca niciodata nu am fost atat de recunoscatoare lui Dumnezeu. Pentru ca pentru mine nu mai exista ziua de maine daca era real, nu avea cum.

Sunt cam incoerenta....nu prea imi place postarea....dar atat pot azi.

O iubesc mult, chiar daca nici fata de ea evident ca nu ma manifest si nu spun astfel de cuvinte. Dar sunt sigura ca stie.

A, mersi mami pentru ochii verzi ....da, recunosc...i-am mostenit de la tine....vezi, sunt fericita si eu ca am mostenit ceva de la tine.
Si mersi ca, lasand la o parte comentariile (doar fara ele tu nu ai cum sa existi :) ), esti fericita ca sunt fiica tatalui meu.

7 zile in Porto Carras

Cateva poze din concediu....si cam atat..... despre vacanta...poate alta data...a fost frumos....si din pacate, am avut si vreo doua zile in care mi s-au inecat corabiile:D, dar...per ansamblu a fost frumos.
A, o mica precizare pt Moni...sunt carti postale pozele...stiu, stiu...dar nu ma certa ca apar si eu pe acolo sau na...parti din mine.:D

La ora tarzie...aberatii...

Peste 2 ore trebuie sa plec spre aeroport. Plec in concediu. In Grecia. Nu am dormit deloc. Sper sa apuc sa trag macar un pui de somn...de vreo ora asa... Insa cateva ganduri inainte de a pleca si simt nevoia, pentru mine evident, sa imi fac un remember al acestei saptamani.

Luni. 7:30 seara. Ma indrept cu masina spre apartamentul ...meu, da, al meu, de data asta nu in chirie ...sau cel putin nu in chirie la cineva ci la banca....
Straniu cum prin minte imi vin tot felul de ganduri si motive ca sa nu merg 'acasa'....cumva acest 'acasa' e un loc strain.
Dar merg acasa. Intru. Zeci de cutii, plase, valize, praf. Livingul pe post de magazie. Si pt ca nu vreau sa dea gandurile navala, ma apuc de treaba....apuc 2-3 plase, iau hainele si incep sa le aranjez in dulapul meu....fara usi deocamdata.
Dar nu am stare. E prea multa liniste aici. Ce e cu atata liniste? Nu ma aflu intr-un cartier periferic, nici la tara, dar e oarecum ferit acest cartier de zgomotul orasului cu care sunt asa de obisnuita. TV-ul nu il pot porni pentru ca nu am cablu. Si se pare ca nici nu se va face cablarea in urmatoarele luni. Viata fara TV...o noua experienta. Poate ma reapuc de citit...vai ce rusine...de secole nu am mai pus mana pe o carte.
Trebuie sa umplu linistea cu ceva....chef de treaba nu am...cum asa in liniste sa fac treaba?!
Telefonul e descarcat. Caut dupa incarcator jumate de ora. Iau toate plasele, cutiile, valizele la rand.
 Merg in bucatarie. Acolo alte plase, cutii. Macar ce bine ca am mobila de bucatarie si electrocasnice....ma rog, va trebui sa invat sa le folosesc:) . Ha ha...hai ca mai si gatesc totusi :).
Mi-e foame. Sau cred ca ar trebui sa manc ceva. Caut din nou secole dupa o furculita. Iau toate plasele, cutiile, valizele la rand.
Intr-un final decid sa imi incalzesc ceva .... la cuptorul cu microunde...ca e mai usor de folosit. Dar daca am vrut cu touch control, cu touch control m-am ales.
Cred ca ar trebui sa si spal niste rufe. Saracele haine, bine ca nu s-au rupt ca pana la miezul noptii am pornit si repornit masina de cateva ori...de ce...habar nu am. In plus, la un moment dat m-am gandit ca nu mai am chef sa astept sa se termine programul (pe care de fapt l-am rulat de cateva ori..cu aceleasi haine) asa ca deschid mai repede capacul si pleaca apa prin baie.
Ce rahat. Zici ca vin din salbaticie. Dar de vina e apartamentul si toate lucrurile din el. Deocamdata nu ne intelegem...pai daca nu ne cunoastem.

Mai bine ma duc in dormitor si imi aranjez hainele...si imi pregatesc si valiza pt concediu. Dar se arde becul. Ca atare imi car TV-ul din living....spatele meu saracu...asa e cand ai prieteni dar nu apelezi .....ca sa am lumina in dormitor si cu ocazia asta am mai auzit si o combinatie de meci de fotbal cu zgomot de "purici" :)) :)) ....cred ca era tvr-ul....ca doar tvrul merge saracu fara antena. Am si uitat ca exista acest post.

Oricum lumina e insuficienta ca sa imi despachetez. Ma pun in pat. Cu gandurile.

Marti...ma pregatesc sa plec spre job. Soarele imi bate in fereastra. Liniste. E chiar frumos apartamentul. Bun arhitect. Bine, nu cred ca mai bun ca Irina.:) Foarte atent la detalii.
Sunt un pic mai optimista. Poate ca ne vom imprieteni ...eu si apartamentul. Doar ca seara cand revin acasa ...aceeasi senzatie. Dar sunt salvata de clopotel....pentru ca prieteni dragi imi sar in ajutor...au venit sa vada ce fac...si cumva apartamentul nu mai imi e asa strain.
Apoi de data asta chiar mai si apuc sa fac ceva treaba...ceva asa, nu multa....macar prin bucatarie...golesc din plase si pun lucrurile la locul lor.
Apoi pentru ca am prins elan, vreau sa continui in dormitor. Numai ca iarasi se arde becul, pe care l-am schimbat cu o ora in urma. Minunat. Parca as juca intr-un film cu prosti. Ies un pic pe terasa. E placut afara. Insa e tarziu si chiar mi-e somn. Asa ca ma pun in pat. Cu....

Miercuri. O zi infernala. Ultima suta de metri la job inainte de concediu. Trebuie sa ajung sa mai semnez niste acte cu cei de la firma imobiliara. Cand sa plec din parcare...agat o masina...ma rog, am observat tarziu... Cred ca i-am luat un pic vopseaua. Daca masina si apartine cui cred eu, e si mai minunat.
Acasa de data asta e acasa....pt ca au venit ai mei in vizita. Si de data asta, chiar m-am apucat sa mai despachetez, sa mai fac un pic de ordine, ca doar am ajutoare:) ...evident ca plasele, valizele si cutiile s-au imputinat...asa cam cu 5%....

Sper sa fie o.k. in concediu. Liniste. Macar. Atat. Soare. Plaja. Liniste. Parca inainte ma enerva 'linistea'. Acum nu, de fapt e normal...doar are alt inteles.

Cred ca ar trebui sa inchei aici ca sunt obosita si aberez si tot ce am scris parca nu are nici o noima...sau ma rog, am scris eu fara noima.

Hei, urati-mi concediu placut si sa va fie dor de mine. Chiar daca stau asa de putin. Acum ma alint...dar na...
Oricum sa va fie dor....

Tatal fiicei lui!

obosita si fara chef de nimic....iritata...si e asa cald...dar tot simt nevoia sa scriu ceva...nu atatea pe cate mi-as dori sau ar merita, dar azi sufletul meu nu se poate deschide mai mult.

59 !...atatia ani face tatal meu maine.
si am ales sa ii spun pe blog...acolo unde nu va citi ... cat de mult il iubesc.
eu nu stiu sa spun te iubesc. mi-e usor sa scriu, mai ales cand cel caruia ii adresez aceste cuvinte nu le va citi.

iar de 33 de ani in viata lui sunt eu. si da, sunt fata lui tata.....eu, extrem de dificila, plina de angoase, nemultumiri, vesnic critica....

iubire neconditionata cred ca are fiecare parinte pentru copilul lui. si mama mea ma iubeste la fel...neconditionat, sunt sigura de asta, dar totusi ....tatal meu ma iubeste altfel, nu stiu cum e acest altfel.....e, nu stiu sau poate ca stiu....in concluzie insa, e tatal fiicei lui :)...

Pentru ca nu a trebuit sa imi zdrobesc creierii in adolescenta sa gasesc minciuna potrivita pt. tot felul de prostioare, ii multumesc.

Pentru discretia cu care a stiut sa imi intre in viata, dar doar atat cat a simtit ca doresc, ii multumesc.
Acum cateva zile m-a intrebat daca am blog, pentru ca a auzit un prieten spunandu-mi ca mai asteapta ceva postari de la mine...si i-am raspuns ca da. M-a intrebat "pot sa citesc?" si am raspuns ca "nu", si a fost suficient....

Pentru increderea oarba in mine, atunci cand spun ceva, indiferent de ce spune restu lumii ca am facut, ii multumesc. Si da, nu l-am mintit, si asta tot lui i se datoreaza, nu e o calitate a mea...cred ca mi-a inoculat de mica chestia asta cu minciuna, ca nu e k...uneori mai glumesc si ii spun ca mi-a setat cumva creierul ca sa ma tina sub control :).

Pentru "tu ramai fata mea indifent de ce vei face, ce prostie si grozavie ... vreau doar sa imi spui, ca sa fiu acolo sa te ajut", ii multumesc.

Pentru rabdarea si calmul infinit cu fiica lui care urla, tipa si isi descarca pe el toate frustrarile, ii multumesc.

Pentru delicatetea cu care nu ii raspunde fiicei lui atunci cand aceasta ii reproseaza nereusitele ei ca pe o consecinta a unei educatii de fraiera.....educatie presarata cu verbe gen ajuta, intelege, ai rabdare...etc etc etc, ii multumesc.

Pentru scuza pe care o gaseste lipsei mele de rabdare...saracu, m-a rugat sa il ajut sa invete sa opereze pe comp (ca avea nevoie la job) ...dar vai , Doamne cum sa am eu rabdare...asa ca a invatat singur, ii multumesc.

Si mai ales pentru tacerea cu care raspunde rautatilor mele, cand sunt trista si nu imi gasesc drumul si il acuz ca fiind singurul copil, sunt obligata sa traiesc. Pentru faptul ca durerea acestor cuvinte ii sfasie sufletul dar are puterea de a nu-mi spune asta, ci ca eu voi fi o.k. si mai pot si voi reusi si... si... si... si...eu, din nou eu...eu, cea mai importanta!!!! ...ii multumesc.

Dar cel mai important lucru  - atunci cand sunt cel mai jos, sunt in rahat si atunci cand asta se intampla ca urmare a unor actiuni "inteligente" de-ale mele, m-a ridicat, discret, subtil, dar cu asa o forta. Si fara reprosuri, fara "ti-am spus", fara "ai gresit", pentru ca stie ca stiu ca am gresit, pentru ca stie ca asta ma macina cel mai tare si trebuie sa ma salveze si de mine. Pentru ca atunci ma salveaza de toti si toate (chiar si de mama mea :), exagerez un pic) , dar mai ales de mine si asta e cel mai important.
Pentru ca imi da forta sa ma pot privi in oglinda si sa stiu ca mai pot, inca mai pot si sa imi asum greselile....ii multumesc.

Pentru ca un simplu 'ceau' auzit la telefon ii este suficient ca sa stie daca e cazul de a purta o conversatie lunga sau doar ai grija!, sa manci! vb maine! si apoi repede, scurt, o mai si "antreneaza":) pe mami ca sa stie cat si cate sa ma intrebe, sa vorbeasca etc etc.... asa ca ii multumesc.

Pentru ca stiu ca stie, ca in ciuda firii mele si a modului meu de manifestare, il iubesc enorm...chiar daca nu stiu sa o spun, si pentru asta ii multumesc.

Dupa ce am enumerat toate lucrurile de mai sus, imi dau seama ca...doar fizic cred ca semanam....desi, dincolo de firea mea mai rebela si dificila si angoase si urlete....se ascunde sufletul tatalui meu. Si chiar daca in aceasta idioata lume si conjuctura in care ma aflu, asta nu ma va ajuta....chiar nu cred ca e rau deloc.

Si da, sunt fiica tatalui meu, iar el tatal fiicei lui....cam nasol pentru el, dar ce bine pentru mine!

Iar acum imi doresc ca peste vreo 40 de ani sa ii dedic alta postare pe blog, iar el sa fie aici si sa o poata citi. Promit atunci sa il las sa o citeasca.:)

constiinta propriei valori sau..."valori"?!

sunt obosita. de fapt azi-noapte am reusit sa dorm 2 ore. iar azi o zi de cacat. de fapt se continua cea de vineri...de cacat (noroc ca sambata…am fost la o nunta si a fost f fain..chiar m-am distrat).


vreau sa castig la loto. ce dorinta originala…cred ca eu si restul omenirii vrem acelasi lucru…ma rog, cu cateva exceptii…poate.
daca pana acum, ma gandeam..mai raman, imi dau demisia sau totusi nu...aveam oarecum libertatea de a alege, imi permiteam aceasta libertate...ma tem ca acum nu mai pot.
si uite cum...ironia sortii, chiar acum s-ar putea sa...raman fara job.

femeie de cariera. asa un rahat. am trecut de la dorinta de a face, a drege, a avea nu stiu ce job cu nu stiu ce proiecte marete realizate....la dorinta de a castiga la loto si a nu mai lucra o zi in viata mea. fain drum am parcurs. sunt super tare. sunt mandra de mine.

pe de alta parte, cum dracu sa am nu stiu ce cariera cand nu am invatat lectia de baza...abc-ul...lectia propriei valori.
care proiecte realizate? implicare? care dovada a ce poti face si apoi discutam de beneficii????
NU asa se incepe.
ma tem ca nu am invatat lectia reusitei sau a valorii, desi recunosc ca am observat-o la altii.
adica din momentul in care ai deschis gura, nu vorbesti despre ce crezi ca poti face, nu intrebi care iti sunt responsabilitatile, nu incerci sa te gandesti si sa te framanti daca poti face fata etc etc etc.....ci intrebi ce telefon...pardon, GRESIT! iarasi bat campii, iarasi gresesc...deci SPUI, NU intrebi!!! ce telefon vrei, masina, stabilesti numarul de stele al hotelului in care te cazezi in delegatie, beneficiile....ca doar daca mentionezi toate aceste lucruri, ele “vorbesc” pentru tine si pentru ce poti face.

si muuulte poti face, evident! poti jongla cu responsabilitatile astfel incat niciodata nu sunt ale tale, poti decide ca un anumit proiect e o.k. sa se faca daca il “ajuta” pe the man in the top, poti avea coloana vertebrala astfel incat sa tipi sus si tare de ce lucruri e nevoie, de ce obiective nu sunt indeplinite de altii si care te-ar putea ajuta, dar atunci cand e nevoie de a sustine acel proiect care te-ar putea ajuta...daca nu da bine undeva, cumva...brusc ai atata curaj si personalitate incat continui sa sustii...dar din umbra....dar dintr-o asa umbra......

e adevarat ca e f greu sa faci toate aceste lucruri si eu ma declar incompetenta. am esuat.
pai daca m-am opus la ce nu trebuia sa ma opun, daca nu am inteles si eu termenul de deal...dar nu stiu cum se face ca sunt suspectata ca as stii sa fac ...dealuri.
daca nu am priceput ca nu te consumi ca proasta cand nu reusesti ceva, nu te suspectezi nonstop ca puteai sa faci mai bine lucrurile, ca intr-adevar conteaza tonul si felul in care discuti functie de omul cu care stai de vorba...adica totusi nu discuti la fel si cu omul cu matura si cu colegul tau manager ca na...nu avem toti dreptul la icre negre...pt ca sangele unora e de alta factura decat al altora.

ei, cum nu am invatat toate astea, ia uite cu ce te poti trezi..........:
 - ca sustii singura in fata lui the man in the top proiecte de care toata lumea are nevoie si toata lumea urla si iti reproseaza ca nu le faci. si uite cum ajungi in situatia idioata ca atunci cand faci ceva, de ce dracu faci, iar daca nu faci, de ce nu faci
 - apoi, te trezesti ca afli ca cica undeva printr-un birou din the big apple s-a primit un mail ca managerul de marketing a intarziat cu o prezentare…de luni de zile…delayed…asta e termenul. acum ca cine trebuia sa faca prezentarea nu stia exact pt cine, ce si cum si cand...trebuia sa faca o prezentare...pe care nu are cum sa o faca ...nu de alta, dar ii lipsesc informatiile necesare...sunt detalii
 - sau ajungi in situatia in care atunci cand trebuie sa spui da si sa semnezi pe un contract, nu te prinzi ca trebuie sa o faci si pui intrebari tampite
 - sau ...te vei gasi in situatia atat de ridicola, patetica si penibila (si imi pare rau ca nu mai gasesc sinomine) in care nu mai ai iesire...pt ca esti inconjurata de oameni competenti, inteligenti, valorosi si de incredere...insa tu ce sa cauti printre ei...ca doar, daca nu ai invatat lectia propriei valori ...te-ai dat de gol pe parcurs si nu ai cum sa ai succes in cercul lor. a, am de facut o precizare: competenti, inteligenti, valorosi si de incredere - nu stiu daca sunt necesare sau nu ghilimelele aici
 - sau...ajungi in situatia in care esti atat de proasta incat iti permiti sa fii ironica, infatuata, cinica cu cine nu trebuie; ba mai si propui cu ironie si sarcasm desfiintarea propriului departament
 - sau si mai rau, ajungi in situatia in care nu mai ai putere si din cauza neputintei, dezolarii, scarbei iti vin lacrimi in ochi de fata cu cei cu sange albastru incercand sa le explici, sa tipi, sa urli.
si in felul asta iti mai scade respectul de sine si in loc sa ai constiinta propriei valori, incepi sa nu mai insemni tu nimic pentru tine si sa te gandesti ca poate asta e ...nu esti suficient de desteapta, smechera, frumoasa, mirobolanta si ai vrut prea multe...
...si oare copilului tau (pe care ti-l doresti...candva) o sa stii ce si cum sa ii spui astfel incat sa fie destept, smecher, frumos si mirobolant... sa il inveti constiinta propriei valori...sau "valori"...